machetedidactice.com

Gâze și reviste. Emil Gârleanu

În odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliţi. În faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc, stă deschis, uitat acolo de către copiii sfinţiei-sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţă, cât o gămălie, strălucitoare ca un licurici, intră bâzâind să caute ceva dulce de gustat. Zboară încolo şi-ncoace. Se uită prin strachini, se așază pe marginea unui pahar, se plimbă pe la icoane, ca şi cum s-ar închina, ba intră până şi-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezaseră pe pat cu fundul în jos şi-l prefăcuseră într-un cuibar de ouă roşii – căci e Paştele. Nimic… (Musculița , Emil Gârleanu)

Iată că au trecut mai bine de o sută de ani de când aceste rânduri încântă copilăria tuturor și care sunt semnate de Emil Gârleanu (5 ianuarie 1878 – 2 iulie 1914), cel despre care George Călinescu spunea:

Scriitorul ne dă un număr de monografii de vietăți: gâza, gândăcelul, cărăbușul, furnica, musculița, păianjenul, greierul, scatiul, gaița, buna, vulturul, cucoșul, motanul, calul etc. în care pictura și metaforele lipsesc aproape cu desăvârșire, și monografiile devin monotone prin fabule și duioșii, aici este concentrată multă observație.

În cei 36 de ani cât a trăit, Emil Gârleanu a reușit să rămână un nume de referință al literaturii române.  Născut în familia colonelului Gârleanu, Emil a mai avut un frate geamăn care nu a supraviețuit. Părinții lui au divorțat, iar el a fost lăsat în grija unor mătuși materne. Și, pentru că a lui copilărie are două repere, cazarma din apropierea casei și verile petrecute la bunica maternă, acestea vor sta la baza evoluției sale ulterioare.

În anul 1900 devine sublocotenent, debutează în revista Arhiva, dar se și înscrie la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Acest lucru nu este bine văzut de superiorii săi, care consideră că aceste două alăturări sunt incompatibile.

În 1902, cu sprijinul unor entuziaști, dar și al patronului unei tipografii, pune bazele revistei Făt-Frumos. Reușește să atragă nume sonore: Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Elena Farago și Nicolae Gane. Din păcate, motivele financiare au dus la încetarea apariției publicației, după patru ani.

Este momentul în care Emil Gârleanu se hotărăște să se căsătorească, să se mute în București, dar și să se dedice scrisului întru totul.

Nicolae Iorga îi oferă un post de secretar de redacție la revista Neamul Românesc. Bucurându-se de aprecierea criticului Mihai Dragomirescu, contribuie la apariția Convorbirilor critice. Se confruntă cu probleme financiare mari, dar asta nu-l împiedică să se implice trup și suflet, în activitățile sale, acoperind de la atribuțiile de secretariat la cele administrative, munca lui de la revistă. În ciuda acestor probleme are parte și de împliniri – devine tată, pentru ca mai apoi, în 1911, Președinte al Societății Scriitorilor Români la a cărui înființare contribuise. Nu mai durează mult și este numit director al Teatrului Național din Craiova. La fel ca și în toate celelalte activități, Emil Gârleanu se dedică trup și suflet, cu rigoare maximă. În ceea ce privește teatrul, etalonul său îl reprezintă Teatrul Național din Iași, al cărui secretar literar era Liviu Rebreanu. Chiar dacă traduce piese de teatru, este preocupat permanent de montarea dramaturgiei naționale, dar și de situația financiară a actorilor. Este demis din fruntea teatrului prin mijloace brutale, în anul 1913. Își urmează crezul și nu abdică, iar în anul 1914 apare pelicula Cetatea Neamțului.

Ultimul episod al vieții sale îl constituie apariția revistei Proza. Din cele trei numere publicate răzbate amărăciunea și speranța, crezul și ultimul cuvânt al unui meșter deosebit în arta de a scoate reviste, de a strânge pe scriitori la un loc, de a-i însufleți și a-i îndruma la munca. (C. S. Făgețel)

Bărbatul cu ochi mari și melancolici, duioși ca o salcie plângătoare, cu glasul cald de tenor sentimental, cu mlădieri feminine, cu naivități de copil, încrezător, entuziast, prietenos, impresionabil ca o senzitivă, împrăștiind o adâncă simpatie (Eugen Lovinescu).

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Lasă un răspuns

%d