O remarcă recentă, făcută de o mămică, m-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva alunecăm pe o pantă cam periculoasă, în ceea ce privește modul în care interpretăm și mai nou, disecăm, o poveste. Remarca suna cam așa:
Exagerez eu sau o astfel de imagine nu ar trebui pusa intr-o carte pentru copii? Am cumparat cartea de pe net fara sa o fi rasfoit in prealabil… Mare greseala. A doua greseala – i-am dat-o direct fiica-mi, fara sa o rasfoiesc eu mai intai. Noroc ca ea nu a deschis la imaginea asta.
Bun, cam așa arăta nedumerirea. Trebuie specificat că este vorba despre o scenă din cartea Pinocchio Carlo Collodi.
Eu nu știu dacă face bine cuiva ca aceste povești, citite și răscitite de milioane de oameni, să fie disecate și analizate de-a fir a păr. Practic, în povestea de față, dacă o analizezi la sânge, te oripilezi de ce vezi și auzi sau îți închipui. Avem de-a face cu șarlatani, cu un băiețel (care nici nu-i adevărat, în primă fază) naiv, cu o Zână care-l tot condiționează să facă una și alta, altfel nu îl va ajuta să prindă viață, cu situații bizare în care copiii neascultători se transformă în măgari, asta după ce se droghează și… nu-ți mai vine să citești nimic. Nu mai pomenesc de bietul bătrân Geppeto care este înghițit de o balenă și tot ceea ce urmează.
Ori nu cred că în Pinocchio despre asta este vorba. Consider că ideea acestui basm este alta. Copiii mei au citit cu mult drag și au trecut prin peripețiile acestui năzdrăvan băiețel de lemn, cu altă optică și cu alte idei. Nu s-au oripilat la nimic din ceea ce se dorește acum a se elimina.
Să mergem la alt basm și anume la Alba ca Zăpada, acolo unde o biată orfană are de luptat cu o mamă vitregă pe cât de frumoasă pe atât de haină. Aici avem un vânător trimis să scoată inima dintr-o copilă, asta pentru a satisface un capriciu bolnav al unui adult. Apoi, fetița aceasta se refugiază în pădure, acolo unde ajunge să conviețuiască alături de 7 bărbați. E drept că aceștia sunt pitici, dar tot bărbați sunt. Un adult poate gândi obscen și atât de departe, imaginându-și cine știe ce orgii. Dar un copil știe de așa ceva? Nici o clipă gândul lui nu alunecă atât de departe. El vede cu totul și cu totul altceva.
Ce să mai spunem de Cenușăreasa, biata Cenușăreasa batjocorită de un cârd de surori dar și de o mamă vitregă. Un adult ar gândi că nu se prea cade să citească acestă poveste după care să vorbească despre toleranță și tot ceea ce înseamnă ea. Dar, încă o dată repet, copiii nu privesc basmele așa, din acest punct de vedere. Ei nu știu de incesturi, adultere, rivalități între frați, tentații sexuale.
Basmele ne arată semnificatia binelui și răului, ne ajută să ne stimulăm imaginatia, să ne dezvoltăm inteligența si, mai ales, sa vedem mai clar cauzele emoțiilor noastre. Asta este esența lor!
Consider că ai puterea, ca adult, să alegi ce basme crezi că se potrivesc copiilor tăi. Dar nu cred că este indicat ca aceștia să audă numai despre bine (pentru că nu mai au termen de comparație pentru rău), să vadă numai zâne și sirene ori ponei drăguți și roz, să creadă că totul este numai lapte și miere. Consider că lucrurile trebuiesc tratate firesc, fără a diseca până în rărunchi, o poveste ce se dorește a fi altceva. Exagerările nu fac bine nimănui iar aluziile cu tentă sexuală ce acum se regăsesc, mai nou, în unele piese de teatru pentru copii, nu fac decât să ne pună pe gânduri. Este adevărat că asta vinde cel mai bine, dezmățul și tot ce are legătură cu sexul, dar este timp pentru toate. Se vor întâlni ai noștri copii cu toate acestea, dar trebuie să întârziem și să facem de așa natură ca totul să se petreacă la momentul oportun.
Există atât de multe tipărituri și atât de multe abordări că este practic imposibil să nu găsești ceva pe gustul tău. Oferta este atât de vastă pentru că și noi suntem atât de diferiți. Sunt multe situații în care, ceea ce laudă multă lume, ție să nu-ți placă. Frumosul este văzut diferit iar … gusturile nu se discută! 🙂
Așadar, poveștile fac parte din viața noastră fie că vrem sau nu. Important este să ne poziționăm în povestea potrivită. Poate fi a noastră sau… a altuia. 🙂 Depinde de fler!
6 gânduri despre “Machete didactice – Atunci când poveștile nu mai sunt ceea ce par a fi”
Am scris cuvintele cu care vă începeţi articolul pe un grup de pe Facebook, unde se discută cărţi pentru copii. Un grup fără pretentii de critică literară, în care fiecare înţelege (sau cel putin eu aşa credeam) că este vorba despre experienţa PUR SUBIECTIVĂ a cititului şi, pentru ca este vorba despre copii (în mare parte foarte mici 1-4 ani), a interpretării imaginilor.
Ei bine, doamnă, eu ma refeream la ilustraţie. La imaginea unui spânzurat. Aşadar, cred aţi plecat de la ideea greşită că aş analiza povestea. Nu, nu „disecam” povestea, pe care o cunoşteam, de altfel, vă asigur, din copilărie. Nici repovestirea. Nici traducerea. Nici celelalte aspecte ale cărţii. De altfel, dacă aţi fi citit tot ce am comentat la postarea respectivă, aţi fi ajuns şi la comentariul acesta: „Ce sa zic, chiar e pacat de editia asta. Sunt frumoase ilustratiile celelalte, cartea e realizata in conditii foarte bune, iar repovestirea e agreabila. Pentru un copil care a invatat sa citeasca relativ bine ar fi mers f bine sa o citeasca de unul singur.”
…Dar, desigur, acesta nu v-ar fi servit scopului acestui articol.
Poate o fi copilul meu diferit de majoritatea, dar el este (la 3 ani si 7 luni) foarte interesat de imaginile unei cărţi. De altfel, din multe cărţi „citim” doar imaginile. I le povestesc, facem legături cu imaginile de la celelalte pagini etc. Poate şi eu sunt exagerată dar scena spânzurării mi se pare suficient de violentă pentru a fi doar citită fără a mai fi şi ilustrată.
Nu vreau sa dezbat subiectul imitaţiei la copiii mici, că deja m-am întins cam mult.
În final, aş vrea sa vă întreb, referitor la afirmaţia dvs „Eu nu știu dacă face bine cuiva ca aceste povești, citite și răscitite de milioane de oameni, să fie disecate și analizate de-a fir a păr.” – Cui anume ar trebui să facă bine un comentariu despre o ilustraţie (deci nu despre poveste) pe un grup închis de pe Facebook, un grup despre experienţe subiective cu cărţi pentru copii?
Am citit de mai multe ori ceea ce mi-ați scris și, se vede treaba, fiecare interpretează așa cum dorește. Dar vă voi răspunde, din respect pentru timpul pe care l-ați alocat rândurilor scrise de mine. În ciuda a ceea ce am tot auzit, în ultima vreme, precum că „eu nu scriu blogul pentru alții, ci pentru mine” simțim nevoia, mai mult sau mai puțin, să ne exprimăm în spațiul public. Odată aruncată o părere în eter, există posibilitatea să avem adepți sau combatanți. Nu doresc a face judecăți de valoare, pentru că nu am căderea să le fac, însă atâta vreme cât prezinți o imagine dintr-o carte, iar această imagine se referă la povestea în sine (de fapt este o ilustrare a cuvintelor, nu-i așa?) se poate spune că nu te referi la text? Eu cred că nu, pentru că dacă nu vă refereați la text, puneați o imagine a unui alt spânzurat, nu a lui Pinocchio. În altă ordine de idei, eu nu înțeleg de ce am dori să prezentăm unui copil atât de mic, o poveste care nu este nici ilustrată din belșug și nici nu are un text potrivit pentru această vârstă. De ce să optăm pentru asta, numai de dragul de a segmenta firul narațiunii, acolo unde intervin șarlatanii, mincinoșii și spânzurații? Sunt mii de texte potivite pentru fiecare segment de vârsta, iar acolo există și ilustrații din belșug. La aceste alternative nu trebuie să te chinui să rupi nimic și să omiți nimic. Asta este tot o părere, cu care puteți, sau nu, fi de acord. În consecință, eu cred că ar trebuie să lăsăm lecturile să vină firesc, mulate pe vârstele pentru care sunt adresate, iar dacă cititorul poate duce mai mult decât arată vârsta, să procedăm în consecință. Și mai consider că îți poți exprima o părere, atâta timp cât ea este făcută pe un ton civilizat. Nu trebuie să avem preferințe comune, pentru că ar fi prea monoton.
Mulțumesc, încă o dată, pentru timpul pe care mi l-ați alocat! Vă doresc alegeri inspirate pentru micuțul dumneavoastră.
Ilustrată, cartea chiar este, din belşug. Cu ilustraţii mari şi frumoase (în afara acesteia). Unele chiar pe ambele pagini.
De ce aş alege povestea asta? Pentru că a venit într-o zi de la grădiniţă şi m-a întrebat cine este Pinocchio.
De ce am ales cartea asta? Pentru că după o vizită la o librărie, toate variantele de Pinocchio găsite acolo erau muuuult prea sintetice şi expeditive, sau în variante de cărţi cu ferestre sau, mă rog, îndrăznesc să zic de-a dreptul kitsch, deşi înţeleg că nu ar trebui să analizez cărţi dacă nu am acest drept (dat, probabil, de o instanţă superioară a cărţilor pentru copii). Aşa că am luat-o pe aceasta, fără a o răsfoi, de pe internet… mă rog, recitiţi comentariul cu care vă începeţi articolul.
„atâta vreme cât prezinți o imagine dintr-o carte, iar această imagine se referă la povestea în sine (de fapt este o ilustrare a cuvintelor, nu-i așa?) se poate spune că nu te referi la text? ”
Să înţeleg că dacă ar apărea o carte (pentru copii) cu rămăşiţele bunicii şi ale Scufiţei după ce au fost mâncate de lup ar fi în ordine? Ilustraţiile pot da detalii care nu există în text şi pot accentua idei. De ce aş accentua ideea de moarte violentă într-o carte pentru copii? Şi cam de la ce vârstă credeţi că ar fi potrivite Pinocchio, Scufiţa Roşie, Capra cu trei iezi etc?
Şi încă nu am înţeles: cui ar fi trebuit să îi facă bine comentariul meu?
Sigur, în rest, este dreptul dumneavoastră de a comenta orice, de la comentarii de pe grupuri de Facebook la orice altceva doriţi. Vă atrag, însă, atenţia că acelaşi drept, cel de a comenta, îl blamaţi când vine vorba despre cei care au îndrăznit să comenteze experienţele lor personale cu cărţile cumpărate de ei pentru copiii lor.
Numai bine,
Maria
Nu doresc a intra în polemici cu dumneavoastră, pentru că din rândurile pe care le-ați scris, numai spre asta mergem. Părerea mea este ca fiecare să aleagă ce carte consideră a fi potrivită pentru propriul copil. Personal am văzut o sumedenie de cărți pe care, în ciuda recenziilor și aprecierilor făcute de alții, nu le-am achiziționat din considerente numai de mine știute. Dar asta nu m-a determinat să fac aprecieri vehemente la adresa acelei tipărituri. Gusturile nu se discută! Eu am comentat faptul că, tot din punctul meu de vedere, e bine să lași o carte așa cum a scris-o autorul, pentru că dacă nu-ți place, ești liber să scrii manuscrise așa cum dorești tu. Și nu, să nu înțelegeți nimic doar prin deducție. S-ar putea, ca stând față în față să vă schimbații părerea despre mine și felul meu de a fi (asta fiind o „remarcă la rămășițele bunicii”). Dar aminteam și în articol faptul că, există voci avizate, în speță domnul Alex Ștefănescu, care îndeamnă cititorul să nu disece carte, pentru a nu-i schimba sensul. Iată un scurt pasaj: “Foarte multi oameni de azi citesc literatura gresit si din cauza convingerii lor ca un text literar are semnificatii ascunse si ca trebuie DESCIFRAT. Ce a vrut sa spuna scriitorul? intreaba cate un profesor de romana instrainat el insusi de literatura. Raspunsul este: scriitorul a vrut sa spuna exact ceea ce a spus. Nu altceva. De altfel, nici nu este corect sa facem presupuneri in legatura cu intentiile sale, Cum sa vorbim noi in locul lui? Si apoi, nici nu ne intereseaza ce a vrut sa spuna. Ne intereseaza ce a spus. Altfel, ar trebui sa-i pretindem ca, ori de cate ori deschidem o carte de-a lui, sa se infatiseze de urgenta la noi acasa si sa ne explice ce a vrut sa spuna.”
Eu la asta mă refer, și la nimic altceva.
P.S. Basmele sunt potrivite la orice vârstă, depinde ce dorești a învăța de la ele și cum le privești.
Sincer, nu ştiu la ce credeţi dvs că m-am referit prin „rămăşiţele bunicii”. Eu vorbeam despre imaginea horror care ar putea rezulta din cartea Scufiţa roşie dacă ilustratorul ar ilustra măruntaiele şi celelalte resturi (rămăşiţe) ale bunicii şi ale Scufiţei după ce ele sunt mâncate de lup. Vroiam să spun că o astfel de imagine nu ar fi potrivită pentru copii, deşi textul există. În niciun caz nu făceam vreo altă referire sau vreo aluzie. E posibil să fi disecat dvs prea mult? 🙂
În rest, aveţi dreptate cu polemica, tot ceea ce urmăream este să vă fac să vă îndoiţi (măcar puţin) de afirmaţia dvs că cititorii nu au dreptul de a discuta şi de a analiza (diseca, dacă doriţi), cărţile citite de ei.
Cât despre citatul din Alex Ştefănescu, cred că se referea mai degrabă la literatura pentru adulţi. Nu de alta, dar copiii (mici) iau ca atare atât textul cât şi imaginile. Ei nu caută subtext, intertext sau metatext.
Da, aveți dreptate! Copiii iau textul cât și imaginile ca atare și nu caută subtext. Dar cine sunt înlesnitorii copiilor? Știți câte mesaje non-verbale pricep copiii noștri, doar văzându-ne? Uneori vorbele sunt de prisos! Cât despre discuțiile și analizele cărților citite, este un dat al lucrurilor să se întâmple așa. Important este să învățăm ceva din ce citim, iar dacă nu suntem de acord, să ne aplecăm ochii și sufletul peste alte tipărituri. De-am avea vieți să citim la câtă ofertă este. De analizat, fiecare după disponibilitate, pricepere și dorință.
Final de săptămână tihnit vă doresc, în compania cărții preferate! 🙂