Există de câțiva ani un val de părinți, de mămici aș îndrăzni să afirm, care alocă aproape tot timpul pe care-l au propriilor odrasle. Dacă veți avea curiozitatea să „răsfoiți” site-urile și blogurile care se ocupă cu așa ceva, îmi veți da dreptate. Internetul a sădit în mintea celor care știu să-l privească ideea că se pot face un număr infinit de activități și că este ok așa. Tot internetul a adus în conștiința noastră faptul că, nu-i ceva în regulă cu tine dacă nu încerci aceste practici. Este o goană nebună în a achiziționa cărți, jocuri și tot soiul de materiale care au niște prețuri, de cele mai multe ori, nejustificat de mari. Sunt o sumedenie de persoane care doar chibițează de pe margine, de cele mai multe ori criticând ceea ce văd, în umbra anonimatului, izbucnind doar când conjunctura este de așa natură, punându-te pe tine, în postura de a te confrunta cu un enorm semn de întrebare.
E bine ce fac?
E suficient cât mă implic?
Dar de puține ori, întrebarea se referă și la cel care trebuie să lucreze cu tine în echipă, adică cel mic. Ei, și aici intervine problema. Dacă X sau Y poate, al meu de ce nu ar fi în stare de așa ceva? Și faci, sau nu, ceva în acest sens? Totul este foarte frumos și bine atâta timp cât cel mic, devenit între timp, mărișor, nu părăsește cuibul, ducându-se la grădiniță sau la școală, aici intervenind situația de a te confrunta „pe teren”, și tu dar și el, cu realitatea cea adevărată și crudă. Sau nu!
Aud și văd despre copiii excepționali care citesc în nu mai știu câte limbi din fragedă pruncie.
Aud și văd, tot soiul de povești atât de frumoase că melanjul de sentimente care mă învăluie poate fi scris pe câteva pagini.
Aud și-mi doresc ca și ai mei copii să poată să facă precum cei din poveste. Dar asta este doar o dorință care trebuie analizată și materializată, dacă se poate. Sau nu.
Ca părinte, trebuie să ai puterea de a accepta limitele copilului tău și de a înțelege ritmul pe care-l are. Faptul că-l poți grăbi nițel, face obiectul unor mari dezbateri. Apoi mai intervine si factorul „gen”, adică genul copilului, masculin sau feminin. Se știe că fetițele se maturizează emoțional mai repede decât băieții, dar aceștia din urmă, cel puțin în primii ani din școală primară, trebuie să dea piept cu această situație. Și atunci sunt singuri, și trebuie să gestioneze problema la fața locului, fără ca tu adult să poți interveni. Iar acum intră în scenă Doamna. Ea poate intra și mai devreme, după caz, adică din grădiniță:)
Poate Doamna să îmbine abilitățile reale ale pruncului cu dorințele și așteptările părintelui?
Are ea pregătirea necesară să facă acest lucru?
Are ea puterea și înțelegerea să gestioneze aceste fapte?
În viața asta există simpatii și antipatii. Te întâlnești cu oameni pe care-i iubești și față de care simți o atracție din prima, în care investești emoțional și material și care, în momentul când ajungi să-i cunoști puțin mai mult sau intervine o contră de păreri, au o reacție complet opusă celei pe care o aștepți tu (este evident că și reciproca este valabilă!). Ce faci atunci?
Ce te faci dacă al tău copil nu are înclinații spre pictură, reprezentările lui fiind plasate mai mult în plină furtună sau într-o noapte fără fir de lumină – beznă totală?
Cum explici colegei lui de bancă, care abia te așteaptă să intri în clasă, că la abilități a tăiat urechile pisicii sau iepurii au rămas fără coadă?
Și pe urmă, de câte ori nu ați auzit remarci de genul: ”auzi și la asta (doamna), a pus copilului Bine la desen (sport, muzică, de altfel materii față de care școala românească nu este prea prietenoasă) și i-a stricat media!” E adevărat sau nu?
Cred că dascălul ar trebui să scoată în evidență momentele în care copilul performează (pot fi și la activitățile extrașcolare) și să ajute la detensionarea situațiilor în care elevul, pur și simplu, nu are talent și înclinație. Dar într-o clasă, acest dascăl are peste 30 de copii, de cele mai multe ori și nu știu dacă e posibil să găsească timp pentru toți, în egală măsură. Și de aici se pot deduce multe.
Revenind la abilitățile copiilor, al meu copil nu este înclinat spre abilitățile practice și desen, în ciuda eforturilor mele constante și a varietății de teme abordate, cu adevărat, nu doar declarativ. Nu-i plac nici paietele, nici buloanele nici mai știu eu ce țărțămuri, de care colegii lui sunt extrem de încântați și preferă să facă altceva. Sunt puține momentele când cooperează și atunci, mă bucur alături de el, la maxim.
De exemplu, copilului meu nu-i place să fie pictat pe mâini și față, refuzând categoric orice petrecere ce are inclusă și această temă, sau dacă sărbătoritul înseamnă mult pentru el, acceptă să meargă, dar fără mânjeală. Bun! Dar la școală are un portofoliu la abilități de numai, numai. Și uite cum, am ajuns la o situație în care, la școală, doamna trebuie să gestioneze, dacă vrea, această stare. A fost greu tare în primii ani, adică în clasa a I-a și a II-a, dar acum lucrurile sau mai așezat. Cât despre pictură și culorile pe care trebuie să le pună pe paletă, dar mai ales partea cu strânsul de la final, e muuult de povestit și foarte nostim (asta dacă ai nervii tari!) Dar eu am învățat să-i am.
Și am învățat că dacă am răbdare, putem face multe lucruri drăguțe. Un exemplu am mai jos, când a acceptat să se picteze singur pe mână, pentru a realiza un craft cu o bufniță, acesta venind în continuarea temei cu materiale din natură și materiale prelucrate. A fost o zi cu mai mult chef. Am folosit mai multe materiale iar el a reușit să le îmbine așa cum a dorit.
Fotografiile de mai sus arată pașii parcurși.
Este important să aveți răbdare și să perseverați, pentru că rezultatele vor fi minunate. Nu trebuie să aplecați urechea la remarcile altora decât într-o anumită măsură. Și nu uitați, că pe pământul acesta este loc pentru toată lumea!
7 gânduri despre “Activități educative copii – Despre copii și înclinațiile lor. Despre părinți și așteptările lor. Despre dascăli și abilitatea de-a împăca cele două părți. Sau nu!”
Cred că ai mare dreptate, Ioana! E puternic demonul acesta al imitației, presiunea modelului mai bun, mai frumos, mai bogat, mai de succes, mai scump… E o horă asta din care greu te rupi, dacă ai apucat a intra în ea…
Mă gândesc mereu că măsura în toate e de aur. Dar reușim să trăim cu măsură, cu drag de noi înșine, așa cum suntem cu adevărat?…
Îţi trebuie multă cumpătare pentru a nu te raporta des, la unul si la altul. Şi da, este important să-ti vezi părţile bune, pentru a putea merge mai departe, împăcat cu tine insati.
Chiar asa Ioana, lumea are tendinta sa compare copiii si sa-i „alerge” pentru a face cu ei ce a vazut la „vecinul”. Si eu mai cad cateodata in plasa si cand vad ce minunatii fac unii copii ma intreb daca fac tot ce trebuie pentru educatia fetelor mele, dar apoi ma uit la ele si ma linistesc. Fiecare are ritmul ei si incerc sa nu le presez prea tare. Stiu bine cum e cu pictatul pe fata fiindca nici ale mele nu accepta asa ceva si ma enerveaza cand de cele mai multe ori parintii de la petrecerile la care mergem sunt tare mirati si tot incearca sa le convingasa se lase manjite, insa am grija ca fetele sa faca doar ceea ce le place.
E bine sa stimulam copiii, dar sa nu cadem in extrema, sa nu exageram doar pentru orgoliul nostru.
Să știi, Vali, că nu am fost nici eu scutită de aprecieri „drăguţe” față de refuzul copilului de a sta la pictat pe față. Dar acum au înțeles și am trecut peste. Cât despre aprecierile copiilor față de desenele lui, am învățat eu să mă comport cu un firesc ce pare altora… nefiresc! Vă îmbrăţişez, cu drag, pe toate trei. 🙂
Va imbratisam si noi! Spor in tot ce faceti!
Ce multa dreptate aveti!…eu nu stiu de unde apare spiritul asta de imitatie….sau daca si in ce masura ajuta copiii, tinand cont de interesele diferite pe care le au….care uneori se schimba relativ repede! Eu am fost crescuta de o mama cu intentii foarte bune (adaugate la niste asteptari mari)….insa dominata nu neaparat de spiritul imitatiei (pentru ca la vremea respectiva nu erau atat de multe resurse) ci de spiritul competitiei! De cand eram adolescenta aveam un ‘plan’ clar in ce priveste cresterea copiilor mei….si pe fetele mele le voi FERI cat pot de acest cerc vicios. Cat despre activitatile in sine, din nou va dau dreptate….insa la noi situatia e putin altfel pentru ca eu nu reusesc sa tin pasul cu cererea Anei si viteza asimilarii (daca o mai adaugati si pe E. in ecuatie, curioasa si vrand sa ia parte la orice activitate, va faceti o imagine clara despre realitatea zilelor noastre!:). Insa e bine si asa….si dincolo de activitatile (cam dezorganizate din ultima vreme) noastre, punem pret pe timpul petrecut impreuna….si felul cum fetele se schimba de la o zi la alta.
Oana dragă, pentru mine e mai greu să diger diferite manifestari pentru că sunt cumva la un bis, trecând cu Răzvan prin asta. S-au schimbat și copiii dar și sistemul, drept pentru care caut o variantă care să se muleze cât mai bine pe Luca. În rest, încerc să fiu cât mai detașată de alții și împăcată cu mine. Mulțumesc pentru timpul pe care mi-l acorzi cu atâta generozitate.