Nici nu s-a împlinit luna de când a început școala și malaxorul sentimentelor are deja ce mesteca! Nu că ar fi fost ceva de care eram străină, dar cu fiecare nou început, te aștepți ca trăirile deja… trăite, să le gestionezi mai ușor. Te gândești că a mai crescut și copilul dar mai ales pui în calcul faptul că, părinte fiind, anul care a trecut peste tine te-a făcut mai înțelept și mai înțelegător.
Dar uite că viața îți tot arată, că o parte din ceea ce ai gândit nu se potrivește cu realitatea. Consider că un părinte își vede copilul tot copil indiferent de vârstă, și că în ochii lui crește mai încet decât în ochii altora. Cât despre pretenții…
În perioada preșcolară și școlară, părintele dorește a-și proteja odrasla de tot ceea ce consideră el că i-ar putea dăuna (cum este și firesc), dar câteodată uită că acesta (copilul), nu este așa cum și-ar dori el să fie sau, se comportă diferit. Aici mă refer la comportamentul pe care-l au cei mici atunci când nu sunt însoțiți de părinți. Dacă acasă el se comportă într-un fel, există posibilitatea ca atunci când este singur, să aibă niște atitudini diferite (față de care părintele ar fi surprins).
Am citit zilele astea o sumedenie de note și informații din care reieșea ce nenorocire este în sistemul nostru de învățământ, ce atitudini au dascălii, față de copii. Ce societate bolnavă suntem pentru că nu știm să empatizăm cu X și Y care au nu știu de dizabilități, ce manifestări nelalocul lor adoptă școala, vaccinându-ne copiii pe șestache, ce educatoare barbare care ne pun copii să stea cu mâinile la spate sau cu căpșorul pe masă, și … lista este foarte, foarte lungă.
Însă, v-ați pus vreodată întrebarea, cum ați reacționa voi în fața unor astfel de situații? Cum să te împarți atunci când în fața ta sunt 27-30 de copii sub 6 ani? Unul vrea pipi, unul vrea caca, unul vrea la mama iar unul se trântește cu fundul de pământ pentru că așa vrea el! Și în grădinițele de stat, în marea lor majoritate, nu mai există pe lângă o educatoare și o infirmieră care să ajute, la ce poate ea ajuta. Unde mai pui că o așa angajată are un salariu de 600 lei pe lună.
Am organizat câteva ateliere în grădinițe și n-o să vă vină să credeți faptul că sunt copii, cărora orice le-ai da și orice le-ai spune sunt plictisiți totalmente de viață. Stau prăvăliți într-un scăunel, nefiind interesați de nimic! Dacă stau liniștiți mai e cum mai e, dar dacă te mai iau și la mișto, treaba devine gravă. Ce nervi îți trebuie pentru a gestiona aceste manifestări? Ce atitudine să iei pentru a ieși basma curată din acestă situație? Și aici pe buzele multora se ițește întrebarea: „Daaa, te-am pus eu să fii…?”
A se înțelege că eu nu activez în învățământ și nici nu sunt avocatul lor. Dar nu este corect ca toată vina să fie aruncată în cârca lor, a educatorilor sau dascălilor. O mare parte a părinților socotesc școala vinovată de eșecurile propriilor odrasle, pentru că „școala și grădinița trebuie să-i învețe” ei nefiind părtași la acest proces, decât pentru a critica.
Și dacă în grădinițe mai poți să-i strunești cumva, păcălindu-i cu diferite jucării, la școală e altfel. Jucăriile au dispărut și în locul lor, stă o învățătoare, demotivată financiar, de la care se dorește performanță. Dar performanța nu se face bătând din degete! Și oricum ar proceda aceasta, tot nu e bine!
Dacă lucrează cu cei mai răsăriți, vezi Doamne, îi neglijează pe ceilalți mai înceți. Dacă stă mai mult cu cei care pricep mai greu, îi ține din parcurs pe cei răsăriți. Dacă există în clasă un copil cu dizabilități, trebuie să valseze între „drăgălășeniile colegilor” cu „dojenile părinților”, spuse toate pe la spate. Iar dacă la toate astea mai pui la socoteală faptul că multe dintre cadrele didactice nu au har pentru așa meserie aleasă, tabloul este complet.
Eșec total! Fiasco! Nervi! Indignare!
Și atunci ce-ar trebui făcut?
După mine, ar trebui aleasă o cale a dialogului, dar nu unul a surzilor (pentru că la nivele mici, părinții sunt ca niște fiare, cred că numai opinia lor este bună și potrivită). E clar de la bun început că nu pot fi 30 de păreri la fel și că, într-un final, minoritatea va trebui să se supună majorității, cu comentariile de rigoare de după. Ar trebui ales să se construiasă ceva, nu să se distrugă, iar aici mă refer în primul rând la socializarea dintre copii. Aceștia să fie învățați acasă, de către părinți, cum și în ce fel trebuie abordată școala, grădinița și tot ce ține de ele. Antrenați în activități la care să participe și unul dintre părinți (nimic complicat: întâlniri la bicicletă, role sau la o plimbare-n parc), dar nu din acelea la care să fie necesar să plătești nu știu ce sume.
Ar fi de salutat o implicare mai susținută a părinților, dar nu în a critica, de față cu copilul, tot ce ține de clasă. O abordare mai prietenoasă a noțiunilor noi. 🙂 Și în final, o acceptare a ceea ce poate face de fapt copilul, pentru că toți vrem premianți (mulți spun că nu, dar mint 🙂 ), dar nu se poate!
Eu nu am pretenția că dețin adevărul absolut și că știu ce trebuie făcut, pentru ca rata de reușită să cuprindă cât mai mulți părinți, dar știu, că e mai bine să nu fii așa de pătimaș, să nu acționezi atunci când îți fierbe sângele în vine! Și dacă se poate, să nu-ți dorești cu orice preț să fii liderul copiilor, învățătoarei, clasei, școlii. 🙂
Dar poate e mai bine să analizăm situația înainte de-a pune etichete. Pentru că de o etichetă lipită, greu mai scapi.
Sper ca gările în care poposește trenul vostru dar mai ales al copiilor voștri, să fie locul în care să vă găsiți destinația corectă. Sau un popas necesar pentru a vă reorienta. Un răgaz pentru a pleca spre destinații mai însorite și mai bogate. 🙂
Domenii sunt atât de multe, încât vă este practic imposibil să nu găsiți ceva care sa vi se potriveasca. Trebuie încercat, dar nu doar așa, de mântuială, și abia atunci când sunteți siguri că drumul nu este corect, porniți pe altul.
Vă doresc inspirație maximă dar și determinare, seriozitate și calm!
