Privind în urmă la exerciţiul pe care-l făceam destul de des în copilărie, îl găsesc acum, matură fiind dar şi mamă a doi copii, foarte bun! Mă refer aici la educaţia ecologică, ce pe vremea mea nu se chema aşa. Atunci trebuia să reciclezi diferite materiale, să aduci borcane şi sticle la şcoala, baloţi mai mari sau mai mici de hârtie de ziar sau mai ştiu eu ce tipărituri care nu mai foloseau nimănui. Cine avea cunoştinţe, se putea lipi şi de câteva tone de fier vechi iar asta dădea foarte bine în ochii tuturor.
Astăzi, când societatea de consum a ajuns unde a ajuns, maldărele de gunoaie ajung să ne sufoce la propriu.
Se pare că trebuie să se plătească un preţ pentru toate aceste ambalaje atât de colorate şi ispititoare, dar şi pentru neputinţa noastră de-a face nişte gesturi care în mod normal ţin de firesc, dar pe care din păcate, mulţi semeni de-ai noştri nu sunt încă pregătiţi să le ducă la bun sfârşit. Sau poate nu ştiu cum!
Orice remarcă pe care o faci unui concitadin de-al tău care a confundat strada cu un tomberon, poate avea o finalitate foarte dăunătoare timpanului! Dejecţiile verbale pe care copiii din ziua de astăzi nu se sfiesc să le arunce în eter, sunt de-a dreptul ireproductibile. Iar ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, această stare trebuie să mai fie completată şi de absenţa opiniei publice.
Nimeni nu se bagă, pe nimeni nu interesează. Dar asta numai făţiş, pentru ca pe la dos toată lumea are câte ceva de comentat.
Astă vară am fost împreună cu familia pe Transfăgărăşan, iar la baraj la Vidraru, o bună parte a luciului de apă era pur şi simplu sufocat de gunoaie. Gunoaie de toate tipurile, de la nelipsitele pungi de plastic, la pet-uri şi doze de bere. O imagine care violează ochiul într-un mod atât de brutal încât se estompează frumusețea locului şi însemnătatea lui.
Poate de aceea, toate aceste deprinderi de a proteja mediul înconjurător, ar trebui pornite din fragedă pruncie.
Până la urmă ţine de un exerciţiu şi de nişte gesturi, care prin simplitatea lor, pot face atât de mult bine.
Şi uite-aşa, în atât de blamatul nostru sistem de învăţământ, există programe şi încă de la nivel preşcolar care se ocupă de acest subiect.
Personal am asistat, încă din învăţământul primar frecventat de Răzvan, la numeroase acţiuni în care am curăţat pădurile din împrejurimile oraşului. Şi vreau să vă spun că a fost foarte frumos! O stare de voioşie şi de utilitate.
Asta ca să nu mai amintesc de programul Let’s Do It, care a ajuns şi în România şi care de câţiva ani încearcă să schimbe ceva în această direcţie.
Am fost şi eu părtaşă la demersuri legate de acest subiect şi am confecţionat câteva machete, care au avut ca scop vizualizarea acestot activităţi în grădiniţă.
Mai sus, se poate vedea o fetiţă care îngrijeşte o floricică ce a reuşit să se strecoare printre pietre şi să înflorescă, aşa bucurându-ne şi noi de frumuseţea ei.
Pentru a decora holul am ales şi imaginea unei maşini, dar din ţeava de eşapament nu ies noxe ci plăntuţe verzi.
Machetele pe care am ales să le confecţionez reprezintă simboluri care te duc cu gândul la natură şi la ceea ce reprezintă ea pentru noi. Grădinăritul, pe lângă o pasiunea extrem de plăcută şi reconfortantă, aduce beneficii mari nu numai celui care o practică dar şi celor din jur.
Acesta este una din modalităţile prin care eu am sprijinit acest demers. Cred că cei care trebuie să dea tonul sunt adulţii, iar puterea exemplului lor va fi componenta ce va face diferenţa.
Ori cine nu vrea ca în pădure să găsească ciuperci şi fructe, iar în apele râurilor să găsim păstrăvi şi nu peturi?
