Cu atâția nori pe cer, tunete și fulgere, perdele de ploi și o umezeală care-ți sâcâie existența, am mai confecționat un Calendar al Naturii. Am făcut un soare generos, dar și un curcubeu, poate-poate reușesc să le înduplec să vină și să stea.
Iată că suntem aproape de finalul lunii iulie și nu știu să fi fost zi fără măcar câteva picături. Mai este august și sună clopoțelul, iar cei care se miră sunt foarte mulți, cică a trecut prea repede. Și au dreptate, vacanțele trec foarte repede pentru unii. 🙂
The ceremony begins with the procession of Academic Staff, Officers of the University and the Chancellor* entering the auditorium. The University Mace is carried in front of the Chancellor*, and signifies their authority to preside at the ceremony.
The Chancellor* opens the ceremony and makes a welcome speech.
This is followed by a representative from departments providing a short overview of the work of the departments.
Each graduand is then presented individually to the Chancellor*. Research students will be formally presented with their caps.
If there is an Honorary Graduand or the Alumnus of the Year attending the ceremony, they will then be presented to the Chancellor* and may make a speech.
The Vice-Chancellor makes a brief closing statement and the Chancellor* formally closes the ceremony.
The processions leave the auditorium, followed by the graduates of the University.
The Scintillo String Quartet play music in the Hall before and after the ceremony, and during the entrance and exit of the processions and graduates.
*or his/her representative
There are approximately 250 graduates with 700 guests, and the ceremony normally lasts around two hours. There is also a live screening of the ceremony (see below).
Ce-ar mai fi de spus?
Emoții… aduceri aminte… ambiție… determinare… seriozitate.
Bucurie, o imensă bucurie!
Un tren stă să intre în gară. Ah, pardon! În sala de clasă ori de grupă.
Pe el se poate afișa ceea ce doriți.
Fie că este vorba de regulile grupei, ori de prezență, locomotiva și vagoanele sale pot ține loc și de avizier, ori spațiul în care se află orarul.
Trebuie doar să alegeți ce vă trebuie.
Pe el se pot atașa diferite figurine, în mijlocul cărora să se scoată în evidență ceea ce se dorește. În cazul de față s-a optat pentru flori.
Spor și inspirație la ales varianta cea mai potrivită!
De fiecare dată când citești din Caragiale, te gândești cum de a putut scrie/descrie exact ce se petrece acum în țara asta. Ori poate a reușit să identifice tiparul acestei nații în așa măsură încât indiferent de perioada la care se referă ai sentimentul că e de actualitate.
E o lectură, foarte frumoasă, care se regăsește pe lista cu lecturi obligatorii și pentru care avem o afinitate mai aparte datorită interpretării de excepție pe care a făcut-o Grigore Vasiliu Birlic, cel născut în urbea noastră.
Au trecut atât de mulți ani, patruzeci și opt, de când s-a dus incredibilul Birlic (24 ianuarie 1905 – 14 februarie, 1970), astfel că generaţiile de azi, din nefericire, nu-l mai cunosc decât vag, mai mult din auzite… Independent de talentul său uriaş, filmele în care a jucat (unele, rearcabile!) sunt considerate vintage şi abia dacă se mai reiau, pe puţinele canale de televiziune dedicate valorilor din trecut – că de existenţa cinematecii oricum a uitat aproape toată lumea. Şi e mare păcat, fiindcă geniul lui Birlic a rămas intact, neafectat de trecerea timpului şi evoluţia mijloacelor de expresie dramatice, la fel de proaspăt şi convingător chiar şi azi.
Nu e prima dată când apelăm la înregistrările de pe youtube, acolo unde se pot viziona filmele, piesele de teatru și scenetele în care Birlic este protagonist principal.
”Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic. (…) Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă… Așa s-a întâmplat şi cu Birlic:şi-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a fost în primul rând actor de teatru.” Așa îl descrie pe Birlic, marele actor Radu Beligan.
Grigore Vasiliu nu s-a visat în copilărie star de cinema, ci clovn la circ. S-a născut pe 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, în familia unui negustor. În demersul său copilăresc de a intra în lumea circului drept clovn a fost oprit de tatăl său. Părinţii l-au îndemnat să înveţe pentru a face o carieră. A urmat cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoţie a liceului. A fost comedianul clasei, stârnind des amuzamentul colegilor prin poznele făcute.
De bună seamă, cel mai aplicat emploi al lui Birlic a fost cel caragialean, lansat pe ecran de către maestrul Jean Georgescu, în 1952, cu câteva mici bijuterii ca „Vizita”, „Lanţul slăbiciunilor” şi „Arendaşul român”. Un an mai târziu, însă, a putut fi admirat într-o desfăşurare deplină, cu transpunerea filmată a antologicului spectacol „O scrisoare pierdută”, în regia lui Sică Alexandrescu. Grigore Vasiliu-Birlic şi Ion Finteşteanu construiau impecabil celebrul cuplu Farfuridi-Brânzovenescu – remarcându-se nota de originalitate adusă de marele actor: dacă, îndeobşte, Brânzovenscu se făcuse cunoscut ca un arhetip al tălâmbului spălat-pe-creier, Birlic a optat pentru portretul „tâmpitului cu personalitate”, un nătărău dinamic, sclipitor, care umplea scena şi ecranul, inclusiv cu gestul său leit-motiv de a ridica la spate un picior, „graţios”-grotesc.
Anul 1955 i-a prilejuit o creaţie antologică în context contemporan – satira incredibil de curajoasă a aceluiaşi Jean Georgescu „Directorul nostru”, după un scenariu de Eduard Mezincescu (semnat, din prudenţă, sub pseudonimul „Gh. Dorin”). Aici, zvârluga Birlic îi dădea replica masivului Alexandru Giugaru, cei doi monştri sacri completându-se reciproc într-o deplină armonie a contrastelor – mai cu seamă în antologicul episod al chemării în audienţă, cu acel inefabil balet comic al lui Birlic încercând să se aşeze în fotoliu.
Se apropia momentul de graţie – în doi timpi, căci s-a constituit din două personaje celebre, din nou ieşite de sub pana lui Nenea Iancu: Lefter Popescu şi Mache Razachescu, alias Crăcănel.
„Două lozuri” (1957, Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş) este, practic, o splendidă aplicare la formatul de lung metraj a povestirii „Două loturi”, dusă de la cap la coadă pe umerii firavi (dar cât de viguroşi interior!) ai actorului principal. Nu exagerăm cu nimic afirmând că, prin contribuţia sa interpretativă, Birlic a dus mult mult mai departe personajul lui Caragiale, respectând întru totul spiritul autorului. Este cel mai complex rol al lui, evoluând intempestiv de la umilinţă la paranoia, de la bună-cuviinţă la isterie, de la scâncet la urlet, de la angelic la diabolic – vezi aria glorioasă de la Gambrinus, sau pupicul aplicat mefistofelic ultimei farfurii înainte de-a o sparge şi pe aia, sau sfidarea aruncată „Turbatului” – precum şi, categoric, arcul vertiginos din încheiere, de la prăbuşirea tuturor speranţelor la explozia demenţei, finalizat prin fiorul sfârşit al acelui „Viceversa… Da, viceversa…” – una dintre cele mai percutante replici finale din proza şi filmul românesc.
Birlic a interpretat, de-alungul carierei sale 13 personaje din opera marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Despre Caragiale, Birlic spunea:„Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoştinţă şi pentru succesele actoriceşti pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata şcoală a măiestriei actoriceşti, personaje ale maeştrilor dramaturgiei noastre. Şapte roluri în cele patru comedii.” Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit Birlic au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în regia lui Sică Alexandrescu. (sursa: historia)
Evident că s-a citit textul așa cum, am avut prilejul de a urmări împreună ecranizarea, „Două lozuri”.
După ce toate aceste etape au fost parcurse, Luca a scris cerințele care sunt aceleași pentru toate lecturile din listă. Așa a apărut rezumatul. S-a făcut portretul personajului principal iar pe lângă asta au mai fost rezolvate niște exerciții de gramatică:
indicați în text cinci locuțiuni și construiți enunțuri cu ele
indicați șapte neologisme și găsiți antonime
identificați cinci verbe la gerunziu și treceți-le la supin
indicați cinci complemente de mod și creați enunțuri în care să îndeplinească alte funcții sintactice
ilustrați folosirea semnului exclamării cu exemple din text.
Spor la citit și… urmăriți filmul. Veți fi mult mai câștigați, negreșit.
Uite că vara asta, la cât a fost de așteptată pentru a beneficia de căldura soarelui ei, o ține doar într-o farsă: plouă cum nu știu dacă a mai ploua în vreo vară.
Se spune, de multă vreme, că România va avea o climă tropicală. Dar ce sunt tropicele, că tot pomenim de ele așa de des?
Termenul de tropice este unul relativ des răspândit în vorbirea curentă, cu toate acestea, majoritatea oamenilor nu ştiu ce înseamnă şi unde sunt localizate acestea. Definirea lor este, în schimb, mult mai uşoară decât pare.
Tropicele sunt două linii imaginare, trasate însă de geografi, linii care mărginesc la nord şi la sud, Ecuatorul. Între cele două linii ale tropicelor se află zona tropicală. Tropicul de nord, situat în Emisfera Nordică este denumit Tropicul Racului, iar tropicul de sud, situat în Emisfera Sudică, este denumit Tropicul Capricornului.
Fiecare tropic are stabilită o lăţime de 2.600 kilometri. Pe orice hartă geografică, ambele tropice sunt situate la o latitudine de 23 grade nord sau sud de Ecuator.
În ultimii ani a crescut numărul furtunilor și al inundațiilor, iar pierderile produse de fenomenele meteorologice sunt uriașe. Toate studiile arată că, în următorii ani, schimbările de climă, caracterizate prin fenomene extreme de secetă, inundații, sau furtuni, se vor amplifica. Deși la școală se învață că România are climă temperată, acest lucru nu mai este adevarat.
Furtunile, inundațiile, seceta, cât și dispariția anotimpurilor intermediare – primăvara și toamna – sunt o dovadă clară a tendinței de schimbare de climă prin care trece lumea. Perioada de tranziție a climei înseamnă oscilări extreme: frig, căldură, ploi. (sursa: hotnews)
Și uite așa, o umbrelă s-a rătăcit. A luat-o vântul și nu mai știe drumul către casă. E Umbrela Anotimpurilor și are multe de povestit. Poate sunteți dornici de o poveste, una bună, cum altfel!
Câte nu-și pot spune doi școlari, atunci când se întâlnesc, la început de an!
Puteți face un exercițiu de imaginație, ori poate fi folosit chiar de câtre copii într-un joc de rol. Participanți de-ar fi pentru că ideile sunt infinite.
Zilele trecute, în timp ce căutam lecturi mai interesante pentru noi, amândoi, privirea mi-a fost atrasă de cartea lui Salman Rushdie, Harun și Marea de Povești. O aveam de mai multă vreme și pentru că pe lângă cea în limba română o avem și pe cea în engleză, Haroun and the Sea of Stories, i-am măsturisit lui Luca gândul meu: de a o citi fiecare, în același timp, dar eu în română și el în engleză. Știam că-i plac astfel de provocări și nu a trebuit să spun de două ori că am și trecut la treabă. Am avut momente minunate când am citit, fiecare pe limba lui, bucățile de text care ne-au impresionat.
În spatele multora dintre cele mai interesante și mai vesele povești adresate copiilor se găsesc, ascunse, umbrele evenimentelor reale și adesea nefericite din viața autorilor lor. Multe dintre animalele lui Beatrix Potter scapă de mediile domestice claustrofobe cum ar fi cele ale propriilor părinți victorieni care respectă reputația. Peter Pan nu ajunge niciodată la maturitate. Și E. B. White care, copil fiind, a fost descris și asemănat cu un șoarece, el devenind eroul „Stuart Little” un șoarece născut într-o familie umană.
Cartea remarcabilă scrisă de Salman Rushdie copiilor, se încadrează acestui tipar.
„Harun si Marea de Povești”, la suprafață, este o poveste plină de viață, minunat concepută. Urmează povestea folclorică clasică în care eroul călătorește pe tărâmuri stranii pentru a ridica o vrajă în țara sa natală sau pentru a-l vindeca pe tatăl său de o boală fatală. În cursul acestei povesti, el este ajutat de tovarăși care au puteri supranaturale și se confruntă și învinge un magician rău.
Tânărul erou al lui Rushdie, Haroun, este fiul renumitului povestitor Rashid (o anagramă aproape de „Rushdie”), Khalifa (Calif), cunoscut sub numele de „Noianul de cuvinte”. Rashid este capabil, ca și Orfeu, să capteze atenția păsărilor și animalelor. Dar „norocul are un mod de a pleca fără cel mai mic avertisment”. Într-o zi, soția lui Rashid îl părăsește pentru un vecin, un funcționăraș pricăjit, sfrijit, smiorcăit, tâmpit, calic, zgârcit care urăște poveștile; își pierde darul și nu poate decât să spună „arcă, arcă, arcă”.
Poate nu întâmplător această afecțiune care l-a cuprins pe Rașid, este paralelă cu necazul țării, care se numește Alifbay („alfabetul” din Hindustani, cele mai multe denumiri din cartea derivă din această limbă și există un glosar binevenit la finalul cărții). Harun trăiește într-un
oraș trist … cel mai trist dintre toate, așa de devastator de trist, că își uitase propriul nume. Era așezat pe țărmul unei mări îndurerate, plină de peștiposaci, atât de amărâți la gust, încât cei care îi mâncau începeau să râgâie de melancolie chiar dacă cerul era senin. (pagina 9)
În această poveste, durerea face ca cineva să-și uite numele și să-și piardă capacitatea de a vorbi; și nu e de mirare, având în vedere viața recentă a autorului său: sub câte nume false și uitate, în câte orașe triste se întreabă cineva, domnul Rushdie a trebuit să se ascundă în ultimii ani de la publicarea romanului său „Versetele Satanice”?
Cel care este răspunzător de durerea lui Rashid este tiranul sinistru al țării întunecate a lui Chup, Khattam-Shud, al cărui nume înseamnă „complet terminat”, „peste și terminat”. El este „Inamicul tuturor Poveștilor, chiar și a Limbii înseși”. Adepții fanatici ai lui Khattam-Shud au jurat o tăcere și lucrează tot timpul pentru a otrăvi Marea de Povești. Țara lor nu este doar întunecată și fără zgomot, ci înghețată de frig: „un loc de umbre, de cărți care poartă cătușe și limbi rupte”.
– Dar de ce urâți atât de mult poveștile? întreabă Harun când se confruntă în cele din urmă cu tiranul. Poveștile sunt distractive.
„Lumea, însă, nu este pentru distracție … Lumea este pentru a fi controlată”, răspunde Khattam-Shud.
Khattam-Șud nu șuiera ca lingăii săi și nici nu croncănea și nu bolborosea ca Mudra, Războinicul Nălucă, ci vorbea clar, cu o voce monotonă, lipsită de orice inflexiuni, o voce pe care nimeni nu și-ar fi reamintit-o vreodată dacă nu ar fi aparținut unui asemenea Personaj puternic și înspăimântător. (pagina 182)
Deși există întuneric și tăcere în centrul orașului Chup, cea mai mare parte a poveștii este plină de energie comică și de viață. În timpul călătoriilor sale, Harun, ca și Dorothy în Oz, dobândește trei tovarăși fantastici: Duhul Apei; Domnul Dakkă, șoferul nebun al poștalionului, care se transformă într-o pasăre mecanică cu abilități telepatice; și Mali, „bătrânul și nodurosul Grădinar Plutitor”, din alge marine. De asemenea, Harun vizitează comunități ciudate și izolate, cum ar fi cele din cărțile Oz: în Moody Land, de exemplu, clima este afectată de starea de spirit a locuitorilor, nu viceversa.
Dacă este sigur că „Harun și Marea de Povești” îi bucură pe copii, ea conține, de asemenea, distracții pentru adulți. În călătoria sa, de exemplu, Haroun întâlnește doi pești Multiflenci
Așa deci”, se gândi Harud plin de uimire, „există cu adevărat Pești Multiflenci în Mare, după cum a spus Înfunuratul Durru; iar eu într-adevăr am făcut un drum lung, după cum a spus tatăl meu, și am aflat că un astfel de Pește poate să fie, în același timp, Pește Înger”. (pagina 96)
Războinicul Nălucă, Mudra, cel care vorbea prin Limbajul Gesturilor, Abhinaya, cel mai vechi dintre toate și pe care, din întâmplare, tatăl lui Harun îl știa.
Mudra și Umbra lui începură să aprobe furios din cap. Umbra își puse și ea sabia în teacă și începu să folosească Limbajul Gesturilor cu aceeași rapiditate ca și Mudra, așa că Rașid se văzu obligat să-i oprească.
– Stați așa. Numai câte unul, vă rog. Și încet; n-am mai făcut asta de foarte mult timp și mergeți prea repede pentru mine. (pagina 152)
Grădinarul Plutitor spune cititorului care este unul dintre efectele rele ale otrăvirii Mării Poveștilor: „Anumite romane populare au devenit doar liste lungi de mers la cumpărături.
Dacă există o concluzie încurajatoare care trebuie trasă este aceea că un povestitor ca Rashid este mai periculos pentru un tiran decât o armată. „Ceea ce începe cu povești se termină cu spionaj”, spune Khattam-Shud. „Povestirile fac probleme.” Deci ei o fac; acesta este motivul pentru care avem nevoie de ele.
Ne-am bucurat sufletele cu amintiri de pus la rană, pentru timpurile când va fi nevoie, și am luat cartea în natură. Am mai spus, și tot repet, nu aveți idee cum se citește în natură, acolo unde păsările, foșnetele frunzelor, joaca vântului și clipocitul râului alcătuiesc un fundal sonor aparte.
Pentru că de lângă noi Caramel nu putea lipsi, a auzit și el multe fragmente, fiind extrem de curios. Parcă nu-i era chiar străină o lume așa de otrăvită, mai ales după ce a luptat cu lemnoșii din greu.
– Dar dar dar ce rost are să dai cuiva Libertatea Cuvântului, declamă Darr Pupăza, dacă nu se poate folosi de ea? Și nu e Puterea Cuvântului cea mai mare dintre toate Puterile? E clar că trebuie exercitată la maxim. (pagina 130)
Abecedarul lui Ion Creangă a fost timp de douăzeci de ani considerat a fi cel mai bun manual din țară.
Pe data de 8 iulie 1868 apărea, la Iaşi, primul manual al lui Ion Creangă, intitulat „Abecedar – Metodă nouă de scriere și cetire pentru usul clasei I primaria”. Manualul a fost conceput cu ajutorul institutorilor C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu, a avut 23 de ediții succesive, până în 1893.
„Creangă se uni cu cinci institutori (…) spre a comunica un abecedar ca lumea. Până atunci, copiii învăţaseră să citească cum da Dumnezeu şi după cum era şi dascălul, cărţi fiind puţine şi proaste…”, remarca G. Călinescu, în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.
Deoarece trebuia tipărită pentru a ajunge pe băncile copiilor, lucrarea a fost propusă societății Junimea. Chiar dacă nu avea un corp de literă potrivit, necesar învățării scrisului de mână, autorii s-au adresat „Societății pentru învățătura poporului român” de la Iași, care a analizat manualul și a recomandat tipărirea lui.
„Încă din primii ani de învăţământ, Creangă începu să strângă material în vederea unui manual pe care găsi cu cale să-l facă în unire cu alţii, ca să-l poată răspândi mai bine, şi după trei ani de institutorat se aşeză la treabă. Strânse abecedare ardeleneşti şi străine, şi, ca să le poată citi, începu chiar să ia lecţii de limba franceză de la colegul I. A. Darzeu. Dar se plictisi curând şi se încredinţă probabil că pentru o treabă aşa de simplă ca învăţarea scrierii şi cititului ajunge o minte dreaptă şi o bună stăpânire a limbii naţionale”, adaugă criticul literar G. Călinescu.
Ministerul Instrucțiunei Publice și al Cultelor, din 11 septembrie 1868, a fost cel care a aprobat apariția Abecedarului; apoi, în 1876, manualul a devenit valid prin decretul domnesc al domnitorului Carol.
Riguros structurat, manualul se constituie din: partea I, care cuprinde literele mici de scris şi de tipar; partea a doua conţine sunete, silabe, cuvinte şi propoziţii. În partea a treia sunt incluse texte uşoare, morale, alături de poezii, proverbe şi rugăciuni. La sfârşit, manualul conţinea un tabel în care sunt notate în paralel buchiile şi literele latine, pentru a veni în ajutorul elevilor care treceau de la învăţatul în grafie chirilică la cel în grafie latină.
În ediția a V-a, Creangă a inclus în manual și povestea „Ursul păcălit de vulpe”.
Abecedarul lui Creangă s-a bucurat de un veritabil succes și a fost difuzat în întregul Regat, servind inclusiv ca suport de curs pentru instruirea adulților, în armată. La ediția a cincea, din 1871, cartea a ajuns la tirajul de 36.000 de exemplare, un adevărat record pentru acele vremuri. În anul morții lui Creangă, fusese publicat deja în peste 500.000 de exemplare. Cartea i-a adus lui Creangă un câștig substanţial, care i-a permis să-și cumpere casă și să trăiască „fără a se umili tagmei preoțești”. Totodată, încurajat de succesul ei, Creangă a redactat în continuare și alte lucrări didactice, tot în colaborare: „Învățătorul Copiilor”, „Carte de cetire în clasele primare de ambele secse”, „Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” și „Geografia Județului Iași”.
„Deosebirea între metoda propusă de această broşură şi învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre, este deosebirea dintre învăţământul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorărei de lucruri, neînţelese de copii şi este deosebirea dintre pedagogie şi dresură… Oricât de modestă în aparenţă ar fi cartea, ea însemnează începutul unei reforme adânci în instrucţia elementară: ea a rupt-o cu dogmatismul, isvorul metodei propuse este însăşi natura inteligenţei, procesul ei de desvoltare”, asta spunea Eminescu, care de multă vreme era revizor școlar.
Abecedarul lui Creangă, fără îndoială, reprezintă una dintre lucrările care stau la baza dezvoltării limbii și literaturii române. Multe decenii manualul a fost utilizat pe scară largă și poate n-ar fi rău să ne mai aplecăm și acum asupra lui. Ceea ce se petrece în sistemul nostru de educație ne îndeamnă la așa ceva.
Calendarul naturii poate fi reprezentat în nenumărate forme. În funcție de cum se numește clasa, se poate opta pentru o imagine care să reprezinte mascota ei, iar pe lângă ea se atașează elementele din natură după care afișăm starea vremii, așa cum se prezintă ea în ziua respectivă.
