De multe ori cuvintele sunt de prisos. Imaginile sunt atât de clare încât poți auzi poveștile pe care le spun.
Inspirată de minunăția de afară am meșterit și eu o primăvară numai a mea.
Dimensiunea machetei este de 150×100 centimetri.
E cald și frumos, asta după ce ieri au fost 6 grade și a bătut un vânt insistent, ciudat, neprietenos. Mi-au zburat pletele în cele patru zări și mi-am tot ferit ochii și nasul de valurile de praf care nu se mai terminau.
Dar verdeața și mirosul de crud face ca asta să nu conteze așa de mult în ecuație pentru că așteptarea a fost lungă, parcă interminabilă.
Lumea a ieșit la grădinărit, peste tot pe unde te-ntorci vezi greble, lopeți și alte ustensile folosite la această îndeletnicire. După ce se adună gunoiul, mulți îi dau foc, vâlvătaia produsă fiind întreținută de frunzele uscate, rămurelele cărate de păsări ori iarba uscată.
Grădinăritul este o îndeletnicire reconfortantă iar practicarea lui oferă recompense vizuale de netăgăduit.
Am zărit și eu o grădinăriță care tot trebăluia. Era extrem de preocupată de pasiunea ei și abia aștept să văd rezultatele. Cu siguranța că dragostea din priviri și iscusința mâinilor vor favoriza apariția unor plante deosebite.
Primăvara își face propria declarație, atât de tare și de clar încât grădinarul pare să fie doar unul din multele ei instrumente, și nu compozitorul.
Geoffrey Charlesworth
„Underground” sau „tube” niciodată „subway” sau „metro“ așa trebuie să știi că-și denumesc britanicii metroul.
De multă vreme doream să scriu despre această atracție a capitalei regatului, una pe care nu trebuie s-o ratezi cu nici un chip dacă ajungi acolo.
Încă de prima dată când am fost la Londra, am dorit ca reperul nostru să fie Gara Paddington. Evident că totul se trage de la copii, mai ales de la Luca, cel care făcuse o pasiune pentru celebrul ursuleț venit la Londra tocmai din Peru.
Așa că am ales hotelul unde ne-am cazat îmediat la ieșirea din Gara Paddington, experiență pe care am repetat-o de fiecare dată când am revenit. Și am bifat-o deja pe a treia.
Prima linie – Metropolitan – făcea legătura între gara Paddington şi cartierul de afaceri Farringdon, pe o distanţă de 4,8 km, avea şapte staţii şi a început să funcţioneze la 10 ianuarie 1863. Lucrările de construcţie duraseră 3 ani. Cozi lungi de aşteptare s-au format atunci în fiecare staţie pentru îmbarcarea pasagerilor în vagoane trase de o locomotivă cu aburi şi iluminate de lămpi cu gaz.
Imediat după inaugurarea Metropolitan Railway s-au construit şi alte linii, care azi formează District Line, Hammersmith & City Line şi East London Line. În 1884 s-a încheiat şi construcţia Circle Line care ocoleşte zona centrală a Londrei. Fiecare linie era operată de o companie diferită, iar pasagerii erau nevoiţi să iasă la suprafaţă pentru a trece de la o linie la alta. Magnatul american Charles Yerkes a cumpărat majoritatea aceste companii şi a creat, în aprilie 1902, compania Underground Electric Railways of London.
În 1933 a apărut corporaţia publică London Passenger Transport Board, sub tutela căreia au fost plasate companiile operatoare de trenuri de metrou.
În timpul celui de-al doilea război mondial, primul ministru Winston Churchill şi cabinetul sau au folosit staţia Down Street drept cartier general de urgenţă, iar multe alte staţii au devenit adăposturi anti-aeriene sau ca fabrici de muniţii.
La un secol şi jumătate de la inaugurare, metroul londonez acoperă 460 km, deserveşte 287 de staţii şi transportă aproximativ 3 milioane de persoane zilnic, adică 1,1 miliarde de pasageri pe an. Reţeaua cuprinde 12 tronsoane: Bakerloo, Central, Circle, District, East London, Hammersmith and City, Jubilee, Metropolitan, Nothern, Picadilly, Victoria and Waterloo and City. Cele mai aglomerare staţii sunt Victoria şi Oxford Circus prin care tranzitează anual circa 58 de milioane de pasageri.
Rețeaua de metrou acoperă mare parte din Londra, făcând legătura și cu zone învecinate cum ar fi Essex, Hertfordshire sau Buckinghamshire. Hărți gratuite ale metroului găsești începând cu holurile aeroporturilor și terminând cu toate stațiile de metrou din Londra (ba chiar le găsești și imprimate pe tot felul de suveniruri cum ar fi căni sau tricouri). Dacă pentru început ți se pare complicat sistemul de metrou, poți folosi instrumentul de planificare a călătoriilor: Journey Planner aflat pe site-ul regiei care administrează transportul public în Londra (Transport for London).
Pentru că transportul în capitala Angliei este foarte scump, noi am optat pentru cardul Oyster care ne-a scutit de cumpărarea biletului în fiecare zi, dar ne-a și ajutat să economisim niște lire. Și am umblat mult, dar nu atât de mult cât ne-am fi dorit, dovadă că nu am reușit să străbatem întreaga rețea a metroului.
În interiorul metrului poți vedea o sumedenie de reclame, afișe care anunță concerte de tot soiul, dar și diferiți cântăreți de toate națiile. Londra este un oraș în care poți auzi toate limbile pământului, ca să nu mai pomenesc de fascinația pe care o ai privind atâtea mii de chipuri.
Multe dintre clădirile ce marchează intrarea în stațiile din London Underground sunt clasificate ca monumente istorice și se merită vizitate. Însă adevăratul beneficiu al acestui sistem de transport este că vă permite să vizitați o bună parte din Londra fără a vă face probleme referitor la traficul urban, la blocajele de circulație sau la modul în care puteți ajunge din punctul A în punctul B. (sursa: turisteuropa.ro și descoperalocuri.ro)
Așa că avem o sumedenie de amintiri din aceste călătorii în care eu am ales să privesc și să ascult la oamenii din jurul meu. Lumea aceasta este fascinantă, iar tumultul și exuberanța turiștilor se împletește cu viața de zi cu zi a localnicilor. Nu știu cum e să suporți de fiecare dată când părăsești casa, aglomerația infernală, alergătura contra cronometru și zgomotul trolerelor târâte pe asfalt. Dar e ceva ce te atrage acolo, ceva care te face să te simți bine, cel puțin asta fiind valabil în ceea ce mă privește. Mi-ar fi plăcut să fi locuit într-un oraș atât de minunat, dar destinul meu a spus altceva. Oricum, sunt fericită că am putut să-l vizitez și să-i respir aerul plin de istorie, zile multe, pe care nu le voi uita niciodată. Și asta s-a petrecut în compania celor doi fii ai meu. Vis!
Din titlu nu ai cum să nu te prinzi despre ce este vorba, dar cum s-au defășurat evenimentele trebuie să vă spun eu, care am avut bucuria de a mai petrece două ore alături de doamna Ana și Spiridușii ei. E o atmosferă acolo că atunci când s-a terminat, am întrebat la unison:
– Cum? A trecut așa de repede timpul?
Da, pentru că atunci când e interesant, nu ai cum să te plictisești și nu mai contabilizezi fiecare minut care se scurge.
De ce am ales acest subiect? Pentru că era în programa școlară la igiena personală, dar și pentru că între cărțile primite de la Editura Cartemma s-a regăsit și una care s-a potrivit mănușă: „Lunița, adevărata poveste a Zânei Măseluță”. Este scrisă de Robin Cruise, ilustrată de Valeria Docampo și tradusă de Laura Frunză și scoasă în niște condiții grafice pe care multe cărți și-ar dori-o.
De data asta am ales să parcurg textul alături de copii, care, pe rând, au citit din poveste.
Cu mulţi, mulţi ani în urmă, Zâna Măseluţă nici măcar nu exista.
Să nu existe Zâna Măseluţă? o să întrebaţi voi. Pare imposibil şi totuşi e adevărat. Pe vremuri, copiii care îşi pierdeau câte un dinţişor nu-l puneau sub pernă şi nici nu se trezeau a doua zi cu un dar mic lăsat acolo de Zâna Măseluţă special pentru ei. Dar lucrurile s-au schimbat atunci când o zână inimoasă s-a împrietenit cu un băieţel. Aceasta este povestea lor adevărată…
V-o prezint pe Luniţa.
E o zână mică dar cu un vis mare. Îşi doreşte să fie curajoasă, deşteaptă şi bună la suflet – dar şi să aducă strălucirea stelelor în Valea Luminoasă, casa ei şi a celorlalte zâne.
Mica Luniţa are multe talente – brodează, colecţionează obiecte strălucitoare şi îşi face prieteni cu uşurinţă. Dar Luniţa nu e convinsă deloc că aceste lucruri o vor ajuta să descopere ce anume o face pe ea specială. Până într-o zi, când întâlneşte un băieţel din lumea oamenilor, care se teme să-şi piardă primul dinte de lapte. Prietenia lor şi un pic din magia zânelor o vor ajuta pe Luniţa să-şi descopere un talent unic şi să schimbe lumea pentru totdeauna.
Povestea a mers la sufletul copiilor, motiv pentru care am zăbovit pe text, mesaj, dar și asemănările dintre personajul principal, Luca, și ei. Și așa am făcut trecerea la chestii mai tehnice și am vorbit despre dințișori și măseluțe, mai serios, despre dinți și măsele. Ajutată de macheta din dotare, am despicat dintele-n patru, dacă pot să spun așa. 🙂
Pentru a nu exista dubii, am pregătit fiecărui școlărel câte o fișă unde să scrie anatomia dintelui. Ceea ce au și făcut.
.
Buuun! După ce am văzut ce secrete sunt ascunse într-un dințișor, am mers mai departe cu informațiile, căutând să aflăm ce-i face bine și ce-l vătămează. Am adus în fața copiilor pasta și periuța de dinți, ața dentară pe care am împărțit-o tuturor, pentru a vedea cum este și ce miros plăcut are. Nu erau complet străini pentru că doamna mai vorbise despre asta și sunt convinsă că și acasă a fost același lucru. Am repetat, pentru că nu strică nimănui.
Pentru a vizualiza ceea ce este bun și ce este rău, am confecționat două planșe de dimensiunea A4, pe care le-am laminat, așa putând fi atașate cu velcro, elementele specifice fiecăreia. Pe dintele vesel s-au pus elementele care-l fac așa, iar pe cel trist elementele care-l supără. Am fost jetoane pentru toți copiii, fiecare contribuind personal la completarea fișelor, ori asta se dorește cel mai mult; implicare individuală.
Dar înainte de asta, am vorbit cu școlarii despre dentiția de lapte și cea definitivă, în acest scop arătându-le niște jetoane cu dintiția definitivă. Au aflat că dinți de lapte sunt douăzeci iar definitivi, treizeci și doi.
Fiecare din informațiile aflate au fost scrise de cei mici pe niște fișe sub formă de dinte, care au fost în număr de șapte.
Un alt moment minunat și inedit a fost acela când le-am cerut copiilor să facă un exercițiu de imaginație. Întrebarea suna așa:
– Ce-ar fi dacă dimineață te-ai trezi că ți-au crescut niște dinți de… ?
iar pentru a înțelege la ce mă refer, am făcut eu o planșă în acest sens. În ea, m-am redat ca având dinți de castor și am explicat alegerea făcută.
Am pregătit fiecărui copil în parte toate tiparele necesare la care am atașat și bucățile de bezea necesare confecționării dinților. Pentru că timpul nu ne-a permis, am dat aceste plicuri copiilor acasă, cu rugămintea de a le aduce a doua zi la școală pentru a arăta cum anume s-au imaginat. Ideea am găsit-o pe pinterest.
Pentru final am lăsat un joc pe care știam că cei mici îl vor îndrăgi și-l vor dori a juca mult. Jocul se numește „Repară dintele stricat”. Pentru a face posibilă această joacă, am confecționat o machetă în care am desenat un dinte cu … gură.
În gura dintelui (cum sună asta!) am ilustrat patru dintre dinți atacați de carii. Acolo, pe acești dinți, am făcut și o gaură destul de mare pentru ca prin ea să poată trece o mingiuță. Dacă era nimerită gaura, jucătorul primea zece puncte. În momentul în care aduna numărul necesar de puncte, dintele era reparat de stomatolog
.
Pentru că timpul nu ne lasă de fiecare dată să facem ce vrem, conditionându-ne, am rugat copiii să se împartă în două echipe și să-și aleagă un nume. Asta au ales. 🙂
Și a început nebunia!
Finalul a fost previzibil: una dintre echipe trebuia să câștige iar ea s-a numit Dentiștii. Vă închipuiți ce bucurie pe unii și ce tristețe pe alții?
Am încheiat activitatea oferindu-le copiilor câte un fruct, o căpșună de data asta, pentru că nu puteam după ce am vorbit de zahăr și ce rău face el dinților să-i servesc cu bomboane.
Am aflat de la doamna Ana că atunci când au venit părinții după copii și au văzut dintele, au dorit și ei să vadă dacă-l pot repara. Se pare că nu au reușit. 😉
Cum tot ce este frumos se termină repede și acum s-a întâmplat la fel. Dar mai vin ele ocazii pe care nu le vom rata. De acum putem merge la stomatolog fără nici o frică!
Nu știu ce anotimp poate răscoli mai tare sufletul omului, așa cum o face primăvara. Fiecare frunză, fiecare floare, fiecare fir nou apărut spune o poveste. Și de multe ori poți să te identifici cu ea, ori cauți elemente care să te bage și pe tine acolo, în desfășurarea evenimentelor.
Am privit îndelung un măr care acum își scoate frunzele și florile la lumină și n-am putut să nu mă-ntreb cum îi este. Ce chimie se petrece acolo de e posibilă o așa transformare?
Dar piersicul, piersicul tot așa percepe această renaștere, ori acolo lucrurile stau diferit?
Dar când obosești și nu mai ai putere, sufletul și mintea ta de om arată la fel ca cel al unui copac?
Poate că există mecanisme pe care omul să le activeze pentru a nu ajunge așa, asta dacă nu cumva realitatea o arăta mai rău.
Mi-ar plăcea să existe un pitic responsabil cu emoțiile și cu un penson să poată pune pe fața oamenilor zâmbete. Mai multe zâmbete și din când în când și câte o grimasă.
Sunt convinsă, nu știu de ce, că va cumpăni foarte bine înainte de a desena gura, ochii și sprâncenele, cele care ne trădează starea. E drept că unii sunt mai abili și-și pot fenta familia, colegii, nearătând cu adevărat ceea ce simt, de parcă asta nu tot pe ei i-ar păcăli.
Primăvara asta e foarte frumoasă, mai frumoasă ca cele pe care le-am traversat, poate pentru că o privesc altfel? Nu știu dacă e adevărat, dar așa simt. Voi?
Pe așa o vreme splendidă e păcat să nu vizitezi Italia. E adevărat, doar cu gândul, dar și așa, plăcerea nu dispare ci doar este puțin mai palidă.
Am apucat să vizităm doar Veneția, și mă bucur de acest fapt. Sper să reușim ca nu peste multă vreme să apucăm să ne bucurăm și de celelalte destinații de pe meleagurile Peninsulei Italice.
Pe lângă notițele din caiet, Luca a citit și ceea ce scrie în carte. Preț de șase pagini elevul găsește informația condensată în text, imagini, grafice. O sumedenie de nume proprii, de la orașe la munți și ape, până la mărci de mașini, produse alimentare ori agricole.
După ce toate astea au fost rostite, am apelat la Collins – Atlasul lumii în imagini, un atlas apărut la editura Aquila 93, în anul 1997. E o carte pe care noi o îndrăgim foarte mult și la care am apelat de nenumărate ori.
Am găsit și o fișă pe didactic.ro, pe care vă invit s-o folosiți pentru că e de ajutor.
Am insistat mai mult pe vulcanii din această regiune, pentru că sunt speciali, fiind cei mai vechi vulcani activi din lume.
Printre teoriile legate de originea numelui se numără:
Heracles era, în mitologia greacă, fiul lui Zeus și al reginei Alcmena din Teba. Zeus mai era știut și ca Huēs (Ὓης). Heracles a fost, de asemenea, știut și ca Huēsou huios (Ὓησου υἱός), „Fiul lui Hues.” Traducând „ου”-ul ca „V” (cum se face de obicei), și celelalte upsilonuri tot cu V (de obicei sunt traduse cu „HY”) și schimbând terminația latinească în „us”, rezultă VESVVIVS – Vesuvius.
De la cuvântul Oscan festf ce înseamnă „fum”.
De la radicalul proto-indo-european ves- = „munte” (sursa: wikipedia)
Turismul este foarte dezvoltat; în anul 1981, regiunea a fost declarată parc național. Aici se găsesc și zone de schi alpin de importanță europeană. Există și un teleferic cu care se poate urca până la altitudinea de 2.600 m, distrus în 2002 de o erupție, dar repus în funcțiune în anul 2004.
Dacă un turist dorește să urce pe vulcan, se poate ajunge cu automobilul până la locul de parcare „Etna nord”, de unde se continuă drumul cu un jeep aprobat de administrația locală, până la craterul Sapiența. O alternativă este pe jos, de la locul de parcare începând un traseu de 4–5 ore (pentru cei care cunosc zona). (sursa: wikipedia)
Nu e pentru prima dată când vorbim despre Italia și ne-am adus aminte ce „năzdrăvănii” am mai lucrat când școlărelul era mai mic.
Atunci am făcut propoziții muzicale, dar și două crafturi foarte faine. Drum bun! în periplurile voastre, indiferent că sunt reale ori imaginare.
A plouat toată noaptea. Și un pic de dimineață.
Îi spuneam lui Luca, alaltăieri, uitându-ne la gardul viu care era doar bețe, că dacă se menține vremea așa, nu trec două zile și e totul verde.
Și așa a fost.
Verdele ăsta e o încântare! Nu știu ce altceva îți poate oferi o mai mare bucurie după o perioadă așa de îndelungată de culori terne, așa cum îți oferă verdele. Practic e viață în starea cea mai pură, cea mai crudă.
Și pentru că mi-ar fi plăcut să fie și un curcubeu după atâta ploaie, dar el nu a apărut cum era și firesc în condițiile date, mi-am confecționat eu unul. E drept că nu-i dungat ci înflorat.
În timp ce scriam aceste rânduri, toc!, toc! în geam. La prima bocăneală nu am realizat ce este, dar la a doua am știut că avem un musafir. Ne e drag și-l așteptam, dar nu acum, pentru că el apare, de obicei, în luna mai.
Acum, fiind totul pe repede-nainte, a sosit. E vorba de un cărăbuș pe care l-am poftit în cameră.
A privit curios la ce-i în jur, întâmplător multe flori care mai de care mai colorată, dar nimic nu l-a încântat mai tare ca lumina. Acolo a tot zburat.
L-am chemat și pe Luca să-l vadă iar el l-a pus pe mână pentru că știa câ-l va gâdila. L-am mai lăsat să facă ceva ture și am deschis geamul pentru a pleca. Nu prea dorea însă locul lui nu aici în casă. În speranța că nu va fi mâncat de vreo pasăre, el trebuie să-și urmeaze cursul vieții. Cine știe câți puiuți vor mai bate la geam!
Câteva zile îi vom vedea pentru că așa este. Nu știu dacă vor fi mulți pentru că am observat că sunt ani în care numărul lor nu este foarte ridicat. Vom urmări.
Până atunci, să ne amintim de poezia scrisă de Lucian Blaga, „Cărăbușul de aramă”
Cărăbuşul de aramă
Din belşugul de verdeaţă
cărăbuşul de aramă
vine din turnătoria
verii, să-l luăm în seamă.
Zgomotos ca o reptilă
printre vreascuri se avîntă,
să arate că-i din lumea
celor ce nu prea cuvîntă.
Prinse veste de viaţa
ce se-ncinge, rug, în umbra
unde ne-am întins, tu basmul,
eu ardorile şi ţundra.
Cărăbuş te ia cu iureş.
Te încearcă pe la glezne.
Îl alungi, el vine iarăşi.
Pe-altă parte e mai lesne.
Ca suveica rîndunica
ţese pînzele de vară.
Ah, ce cald e! Va să plouă
ecvatorial pe seară.
Susur mare de lăcuste
şi de gîze fără număr.
Cărăbuşul de aramă
s-a oprit pe caldu-ţi umăr.
Mişcă? Stă să-nchege gînduri?
Se destinde? Se descalţă?
Parc-ar şti că de pe umăr
numai zborul mai înalţă.
Şi o ia către stăpînul
iulie, cuptorul – astru,
să ne ducă fericirea
spre uitare în albastru.
Nu a trecut o lună de când am făcut un material în urma unui telefon primit de la o mămică. E vorba despre cele o sută de zile pe care le sărbătoresc unii copii de pe alte meleaguri decât ale noastre.
Sau poate s-or sărbători și la noi, dar nu mai am eu idee, cu toate că mă mișc printre cei mici de clase primare.
În fine, e un concept ce poate fi foarte frumos interpretat, fiecare școlar optând pentru o poveste proprie. E și un motiv de frământări pentru mame și bunici, pentru că cei mici nu pot realiza singuri, de la cap la coadă, un proiect așa de vast. Ori, poate pot, dar trebuie să le înlesnească cineva demersul, referindu-mă aici la materialele necesare.
Pentru că de data asta era vorba despre un băiețel, după ce am propus mai multe variante și am pus o mie de întrebări, mama școlarului a optat pentru ceva care să fie folosit și după.
Așa a prins contur copăcelul bun la toate, dacă stau să mă gândesc câte activități se pot face cu el pe post de suport.
I-am făcut un postament acestui copac, iar ce va trebui să facă elevul va consta într-o joacă cu literele. Va atașa pe coroana copacului o sută de litere, dar eu am propus mămicii ca să scrie și cuvinte legate de școală, rezultând în acest mod un mesaj.
Evident că se pot pune silabe, aleatorii, pentru a se forma mai apoi cu ele cuvinte. Ori se poate folosi și la activități matematice pentru diferite socoteli. Dacă ai puțină imaginație și vrei, multe activități pot prinde contur spre deliciul celui mic.
E un concept frumos și mă bucur că el prinde tot mai mult teren.
În ce ne privește, nu prea ne iese socoteala zilelor de școală. Ba am fost plecați, ba ne-am îmbolnăvit, ba a recidivat boala pentru ca acum, după o zi de la începerea școlii, elevii să nu meargă astăzi la cursuri pentru că a fost o manifestare eco în oraș. Au mers să strângă gunoaiele de care mustește urbea.
O fi bine? O fi rău?
Câte puțin din fiecare, așa cred. Bine că a fost o zi splendidă, cum de mult așteptam.
Afară sunt douăzeci și unu de grade Celsius. Bucuria e mai mare, adică are mai multe grade.
Nici nu știi cum să te mai îmbraci, așa cum nu știi la ce să te uiți mai întâi.
Dimineață am observat că parbrizul mașinii era acoperit de polen. Pentru cei sensibil, trebuie că e cruntă apariția lui. Și s-a așezat ca o pătură pentru că totul a fost forțat să iasă altfel decât era programat. De plante nu de om.
Îți vine să imortalizezi totul, de parcă e ultima dată când vezi așa ceva, însă cred că așteptarea a făcut posibilă așa manifestare.
Astăzi, am văzut și eu primele berze în carne și oase și vreau să mărturisesc faptul că am oprit mașina și am încercat să le fotografiez. Din nefericire fotografia nu poate spune și bucuria pe care am avut-o.
Și pentru a fi primăvară și în casă, am meșterit niște elemente specifice.
Soarele acesta încălzește așa de bine, că a făcut posibilă apariția stolului de rândunele. 🙂
Aprilie
Baloane mari de spumă albă prin grădini
(Şi zarzărul, şi vişinul, şi perii)
Stau gata să se-nalţe din tulpini
Spre cerul primăverii…
Caisul nostru s-a gătit la poartă
Cu panglici albe, ca-n tablouri vechi,
Şi cu zulufi de floare la urechi,
Cum astăzi nicăieri nu se mai poartă.
Pe strada mare,
Ies flori înalte la plimbare
În rochii de sezon, uşoare,
Cu toate că-i o vreme aşa de schimbătoare.
Ah, fetele – şi mai ales cucoanele –
Când vine primăvara
Sunt dulci şi colorate ca bomboanele!
Pe cea care-a trecut o cheamă Clara,
Fiindcă are
Ochi albaştri tare,
Şi gura ei cu rouge ca de coral
Surâde vertical…
Un mic vârtej, copil al Nefiinţei,
De-a curmezişul străzii rătăcit,
Nebun în jurul lui s-a răsucit
Să-şi prindă coada galbenă cu dinţii.
Departe, în azurul dintre nori,
S-arată bifurcat pe cer
Un şir subţire de cocori,
O escadrilă de pe vremea lui Homer…
George Topârceanu