„Minciuni pe canapea” de Irvin Yalom

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici Niciun comentariu

Cu fiecare carte pe care o citesc scrisă de acest autor, se conturează mai tare concluzia că felul în care privesc oamenii este diferit. Și nu numai asta ci și felul în care mă privesc pe mine este diferit.

Am luat-o cu mine în rucsacul de vacanță, pentru că știam că atunci trebuie s-o citesc, pe îndelete, fără grabă și într-un cadru care face ca fiecare cuvânt citit să fie mult mai profund, înțeles așa cum numai atunci când ești cu mintea doar la subiectul cărții se poate întâmpla.

În „Minciuni pe canapea”, autorul se ocupă  de cea mai serioasă problemă cu care se confruntă psihiatria: limitele tratamentului. Yalom începe cu povestea lui Seymour Trotter, un terapeut neconvențional care a avut o implicare sexuală de lungă durată cu o femeie de 40 de ani. Mărturiile lui îl fac pe Ernest Lash, medicul din San Francisco care deservește comisia de etică care va analiza comportamentul lui Trotter, să asculte cu multă atenție mărturiile inculpatului deoarece tehnicile lui Trotter par să fi eliberat femeia din lumea ei limitată, plină de promiscuitate și de auto-mutilare.
Câțiva ani mai târziu, unul dintre pacientii lui Ernest, un om timid, obsesiv, își lasă soția pentru o femeie mai tânără. Nevasta uluită și furioasă, Carol, un avocat nemilos, după o partidă de analiză alături de prietenele ei cele mai bune, îl învinuiește pe Ernest și îl atrage printr-un complot pentru a-l distruge, devenind pacientul său și seducându-l. Ernest este singur, puternic ispitit, dar este, de asemenea, conștiincios și cinstit, și începe să vadă prin Carol și povestea lui. Carol devine un adevărat pacient și se confruntă cu tot soiul de temeri. Și sexul nu este singura limită dificilă pe care Yalom o explorează.

Într-o întorsătură frumoasă, supervizorul lui Ernest, doctorul Marshal Streider, un om aflat într-o poziție extrem de importantă, care simte angajamentul lui Ernest de a-și îndeplini onestitatea, este naiv, face o investiție cu un om pe care îl tratează ca pacient, în ciuda faptului că în acest fel își încălca deontologia profesională. Șarlatanul îi citește perfect vulnerabilitățile lui Marshal: ambiția excesivă și dragostea de bani.
Marshal, furios, fără prieteni, incapabil să se consulte cu un alt coleg, își varsă oful unui avocat, Carol, pacientul lui Ernest. Avocata îl învață pe maestru, fără a-și încălca confidențele, discută strategii terapeutice și află cum anume să procedeze de la Ernest și „îl tratează” pe păcălit – sau, mai degrabă, îl obligă să se trateze.
O examinare minunată a modului în care psihiatrii gândesc, construind o viziune a unei comunități sănătoase și mature suficient pentru a se confrunta cu temerile cele mai profunde și mai persistente.

Domeniul moral al relației profesionale-pacient este expus și disecat. Ambițiile și pasiunile profesioniștilor individuali sunt prezente în activitatea psihanalistă. Membrii comunității psihanalitice sunt angajați în dileme limită fragile și conflictuale, în care motivele și intențiile care implică psihanalizatorul și pacientul nu sunt ceea ce par. Yalom explorează din nou, cu umor și suspans, contradicțiile dintre intenția conștientă și experiența trăită.
Dar oare, pentru psihiatri și psihanaliști, Yalom nu atrage un portret neclar al acestei lumi privilegiate?

Asta-i întotdeauna o strategie bună când te vezi cu un pacient dificil, domnule doctor Lash. Află cum au tratat-o ceilalți și pe urmă încearcă să le eviți greșelile. Uită de tot rahatul ăla cu pacientul care nu e pregătit de terapie! Terapia e cea care nu-i pregătită pentru pacient. Dar trebuie să fii suficient de îndrăzneț și de creativ, să născocești câte o nouă formă de terapie pentru fiecare pacient în parte.(pagina 16)

 

Ernest, n-o să fii niciodată un adevărat terapeut dacă gândești așa.. Exact despre asta vorbeam mai devreme, când povesteam de pericolele diagnosticelor. Există diferite tipuri de bordeline. Etichetele dăunează oamenilor. Nu poți să tratezi o etichetă, trebuie să tratezi persoana care se află sub etichetă. (pagina 28)

 

Dacă încerci să înțelegi doliul folosind un model medical al bolii, atunci omiți exact ce este mai uman în noi. Pierderea nu e o invazie bacteriană, nu seamănă cu o traumă organică. Durerea psihică nu este echivalentă cu o disfuncție somatică. Mintea nu e trup. Cantitatea și timpul suferinței pe care o trăim nu este determinată de (sau nu numai de) natura traumei, ci de semnificația traumei. Iar semnificația reprezintă tocmai diferența dintre somă și psihic. (pagina 85)

Cu fața plină de vară și sufletul de toamnă

Publicat de Machete pe în Machete biologie, Machete dezvoltarea vorbirii, Machete didactice Niciun comentariu

De fiecare dată când se apropie toamna mă cuprinde un sentiment de nostalgie.
Nostalgie după soare, mare, căldură, timp alocat din belșug activităților care fac multă plăcere și care produc atât de mult bine.
Dar nu are cum să fie așa pentru o perioadă lungă de timp. Ciclul trebuie să continue și toamna să-și intre în drepturi, odată cu ea fiind părtași și la fenomenele care o însoțesc.
Am confecționat un avizier pe care să puteți pune câteva gânduri pentru a întâmpina acest rodnic anotimp.
Nu ar fi frumos fără el, aromele lui, culorile și tot ce-l înconjoară.

Ne putem socoti niște fericiți că încă mai avem parte de toate anotimpurile, chiar dacă în ultimii ani sunt cam amestecate. Să ne bucurăm cu adevărat, asta vă îndemn!

„Lămâi, cărți și prieteni” de Jo Cotterill

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru copii, Literatură pentru mămici și nu numai, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Calypso este o fată de zece ani liniștită, pasionată de cărți, de lectură și de scris și, de când mama ei a murit cu câțiva ani în urmă, a trăit singură împreună cu tatăl ei care este ocupat să-și scrie propria sa carte despre istoria lămâei. Casa nu este curată, nu sunt destule alimente în frigider, iar Calypso este prea ocupată să aibă grijă de ea însăși și de tatăl ei pentru a mai avea prieteni de vârsta ei. Dar când o nouă fată, Mae, ajunge să-i fie colegă de clasă, Calypso descoperă un spirit înrudit iar atunci când vizitează casa lui Mae, ea întâlnește o familie destul de opusă propriei ei familii. Totuși, abia când descoperă că tatăl ei are un secret față de ea, capacitatea lui Calypso de a face față tuturor provocărilor începe să scadă, și începe să se întrebe cât de afectată este familia ei.

Este o carte minunată care tratează pierderea unui părinte, procesul dureros prin care trec protagoniștii și  depresia. Știu că sună destul de greu și groaznic, dar chiar și în mijlocul momentelor cele mai disperate, există încă un mic sentiment de speranță. Cartea este scrisă în așa fel încât, în loc să te simți tras în jos și  mizerabil pentru sărmana Calypso, se pare că va exista o cale prin care ea și tatăl ei să ajungă la liman. Aceasta nu este o lectură ușoară, deși are multe momente mai facile. Este doar o poveste foarte bine scrisă, mișcătoare și sensibilă și, în ciuda naturii serioase a conținutului, am simțit că este perfect potrivită pentru cititorii pre-adolescenți. Mi-a plăcut într-adevăr modul în care s-au rezolvat problemele și cât de repede s-a simțit totul.
M-am simțit atât de disperată de situația lui Calypso și inițial nu am avut decât dispreț față de tatăl ei îngrozitor, dar atunci când povestea progresează, înțelegi de unde vine și descoperi și povestea lui care este la fel de tragică și reală ca a lui Calypso.

Pentru că Mae și Calypso sunt niște devoratoare de cărți, există numeroase referințe literare de-a lungul întregii povești, printre care mai multe despre „Anne of Green Gables”. O vom căuta și noi pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba. Există povestiri clasice menționate și mulți copii pasionați de lectură le vor recunoaște. Poți fi foarte gelos pe bibliotecă personală a lui Calypso, dacă nu ai așa ceva acasă, atât de frumos este descrisă. Când fata a descoperit secretul tatălui ei, am fost la fel de mirați/șocați ca și ea. E mai bine să aflați singuri despre ce este vorba.

Prietenia dintre cele două fete este importantă și am simțit că este o descriere foarte reală a unei prietenii instantanee și intense. Familia lui Mae este caldă, minunat de normală, iar după ce ați descoperit singurătatea lui Calypso, puteți intui imediat ce bucurie simte atunci când petrece timp alături de Mae, acasă la aceasta. Mi-a plăcut foarte mult mama Mae, dar într-adevăr Calypso mi-a stârnit curiozitatea și încălzit inima. Ea este o fată drăgălașă, mereu atentă la ceea ce face. Au existat o mulțime de momente când Calypso își exprima un gând sau o credință pe care am găsit-o înduioșătoare și mi-a plăcut că acestea erau redate într-un mod ușor de înțeles, potrivite pentru copii și totuși pline de semnificație pentru adulți, așa putând și aceștia citi cartea cu plăcere.

Probleme nu se termină odată cu încheierea poveștii, ele arătând în mod clar că fata și tatăl ei mai au de rezolvat multe, însă asta oferă cărții o notă de onestitate.
Un subiect delicat este acela al „grupului copiilor îngrijitori”, de care nu am cunoștință a exista și în România. E un grup pe care cu greu îl înțelegi, pentru că acolo copiii sunt învățați cum să preia responsabilitatea funcționării unei familii atunci când adulții sunt bolnavi/nefuncționali.
Cu siguranță există și pe meleagurile noastre cazuri de acest gen, asta numai dacă ne gândim la câți părinți au plecat în străinătate și au lăsat copiii în urmă, dar ele nu sunt monitorizate de nimeni, ori sunt, dar în foarte mică măsură.
Este o carte pe care am citit-o împreună, fără grabă, care are nevoie de timp pentru a se așeza și a o înțelege. Lectura nu a fost lipsită de numeroase întrebări care au cerut lămuriri peste lămuriri, dar și multe discuții de felul „cum ar fi fost dacă…”.
O poveste frumoasă,  „Lămâi, cărți și prieteni” de Jo Cotterill, pe care v-o recomandăm.

Timp de calitate poți petrece oricând

Publicat de Machete pe în Machete dezvoltarea vorbirii, Machete didactice Niciun comentariu

Daaa, știu!
Câte voci nu am auzit, de-a lungul timpului care spuneau că timpul cel și cel mai de calitate îl petreci în vacanțe. Oi fi petrecând și atunci, dar tot așa, la fel de bine, timpul de calitate îl petreci atunci când faci activități care te ajută să înțelegi mai mult, îți completează cunoștințele, îți deschid noi orizonturi.
Atunci, totul are un gust aparte, de neuitat.
Pentru fiecare dintre noi, timpul de calitate îl umplem cu activități diferite, pentru că și noi suntem diferiți. Evident că există și pasiuni comune, dar atunci când ești adult ai cumva setate prioritățile, nu mai ești într-o căutate febrilă.
Ori ești?
Pentru mine, meșterirea machetelor reprezintă un timp de calitate. Are toate ingredientele care mă fac fericită: confecționez cu pasiune, niciodată altfel, dau curs unor noi provocări și mai câștig și un bănuț de pe urma meșterelii mele. Nu de fiecare dată, dar nu numai plata este imperios necesară ci și altceva, acțiuni care să ostoiască sufletul. Al meu și al altora. 🙂

Iată ce am meșterit eu, nu de mult. N-aș fi crezut niciodată că voi fi solicitată să confecționez așa ceva. Însă a fost o bucurie.
Dulce bucurie. 🙂

Dimensiunea machetei este de 200X125 centimetri.

Când personajele preferate din poveste rămân la fel, dar tu crești. Cum le vezi?

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Pentru cei care ne mai calcă pragul știu că întâlnirea mea cu Winnie the Pooh s-a petrecut la maturitate, atunci când am achiziționat cărțile pentru a le citi fiului meu, primului meu fiu.
I-au plăcut așa de mult că le-am citit vreme îndelungată și nu am omis nimic din ce a apărut pe piața românească. Și am avut norocul de a prinde câteva exemplare de colecție, cele pe care acum cu greu le mai găsești.
Puteți citit despre asta accesând linkurile de mai jos.

„Descoperă un urs nu de pluș ci din cuvinte”, vorba celor de la editura elefant

Ursuleţul Winnie şi copacul cu miere – carte şi fişe de lucru

Când mama şi fiul sunt printre nori, pot face ce vor. Nu contează starea!

Atunci când am fost la Londra, am putut cumpăra o versiune în limba engleză a poveștii, pe care Luca a citit-o cu multă plăcere.

Acum, am mers să vedem filmul apărut la Disney, Christopher Robin, un film care e ceea ce cred eu că trebuie să reprezinte un film.

Știu că a fost așa, mai pregnant, pentru că l-am vizionat alături de copiii mei, ambii cunoscători în amănunt a aventurilor acestui băițel și a jucăriilor lui.
A fost așa de frumos că am putut să-l urmărim doar noi, și poate dacă vă întrebați: Cum, doar voi?”, ei bine, trebuie să mărturisesc că sala a fost doar a noastră, nemaifiind nici un spectator.
E a doua oară când trăiesc această experiență, când sala la cinematograf era goală, și după ce trece nedumerirea te gândești că e mai bine să nu mai auzi mai știu eu ce ronțâit, ori sunete de telefon. Ori poate prețul destul de ridicat al biletelor și ce mai vine pe lângă ele să determine părinții să nu-i aducă pe cei mici la film? Nu știu, motive pot fi foarte multe, din nefericire.

Nu am de gând să vă povestesc filmul ci vreau doar să punctez ce mi-a plăcut mie. Și am constatat că și băieților.

În primul rând mi-a plăcut că filmul nu a fost dublat, așa putând auzi rostirile în limba engleză, dar mai ales vocea lui Pooh și a prietenilor lui.
Mi-a mers la suflet muzica, și aceea extrem de cunoscută, responsabila declanșării unor dulci și neuitate amintiri.
Mi-au plăcut, la nebunie, personajele de pluș, cele care erau atinse de patina vremii atât cât trebuia.


(sursa foto: movieandtvcorner.com)

Mi-a plăcut că o parte din film, cel în care se află parculețul din fața casei este filmat într-un loc binecunoscut nouă. De fiecare dată când am fost la Londra, l-am avut în față.


(sursa: traileraddict)

Am adorat atmosfera londoneză cu ceața și cu umezeala aferentă. E ceva ce nu pot descrie și nici explica, pentru că eu sunt o persoană care nu funcționează la frig, dar am constatat că acolo, în Marea Britanie este un alt fel de frig.

Și nu în ultimul rând mi-a plăcut să constat, pentru a câta oară?, că problemele unei familii sunt aceleași fie că trăiește în anul 1960 ori în 2018. Mă refer la cele de bază, evident!


Vizionare plăcută!

P.S. Sper ca Luca să-i povestească lui Caramel și Berend numai lucruri bune, pentru a se putea bucura împreună.

Christopher Robin hits theaters on August 3, 2018. Here’s the official synopsis:

In the heartwarming live action adventure Disney’s “Christopher Robin,” the young boy who shared countless adventures with his band of lovable stuffed animals in the Hundred Acre Wood is now grown up and living in London but he has lost his way. Now it is up to his childhood friends to venture into our world and help Christopher Robin rediscover the joys of family life, the value of friendship and to appreciate the simple pleasures in life once again.

Privind în urmă după ce mi-am tras sufletul

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici 4 comentarii

Au trecut ceva zile de când Răzvan a terminat cei patru ani academici. Trei s-au petrecut la Essex, la Universitatea de acolo, iar unul în America, la Universitarea NDSU, Nord Dakota.

Am parcurs, în calitate de mamă, de la depărtare în cea mai mare parte a timpului, o perioadă plină cu de toate, dar preponderent lucruri bune. Știam că paleta emoțiilor e vastă iar eu nu am avut cum a o experimenta pe toată și, ei bine, iată că am avut posibilitatea în acești patru ani să mai adaug la emoțiile trăite unele unice, excepționale.

Și a început cu momentul în care a sunat ceasul de plecare. A dorit a o face singur, iar eu am respectat dorința. Nu era prima dată când pleca neînsoțit peste hotare, însă acum perioada în care trebuia să stea acolo era infinit mai mare ca precedentele.

Nu am avut nici un sentiment rău că nu s-ar descurca în ciuda faptului că atâta timp cât a stat acasă, adică primii 19 ani ai existenței lui, nu a dereticat prin casă, nu a făcut mâncare, nu a meșterit. În ciuda faptului că am văzut nenumărate liste care dezbat aceste chestii, eu nu am optat a-mi face un țel pentru a fi respectate aceste reguli de copii, și iată că asta nu a reprezentat un impediment pentru ca el să supraviețuiască frumos.
A învățat și a făcut acolo, singur, toate aceste manevre spre bucuria mea, evident.

A urmat prima noastră plecare la Londra și acum, privind în urmă, mi se face pielea găină. Îmi doream foarte mult să ajung acolo și iată că visul meu a căpătat substanță. La braț cu Luca, cu sufletul plin de freamăt, am ajuns la Stanstead pregătită să-mi încarc bateriile cu imagini, arome, senzații unice.
Și am reușit!

Reveniți acasă am putut înțelege mai bine, un pic mai bine, despre ce este vorba și ne-am dorit foarte mult să revenim. Iar Dumnezeu a fost darnic cu noi și a facilitat revenirea. Nu o dată ci chiar de două ori.

În vara următoare Răzvan a venit acasă și am descoperit un bărbat tânăr, determinat și serios, stăpân pe alegerile lui. Eu, ca de fiecare dată, am fost responsabilă cu încurajatul, dar și cu remarcile ce trebuiau rostite chiar dacă nu erau dorite. Așa e o mamă, spune și ce nu vrei să auzi, dar e sinceră, mânată fiind de spiridușa Adevărului.

A urmat anul doi, tot la Essex, un an în care nu s-a mai stat în campus ci într-o casă alături de alți patru colegi, de diferite naționalități. Un an care dacă n-ar fi avut poticnelile de pe final, ar fi fost perfect. Un an în care am revenit la Londra, dar am și fost la Essex, acolo unde am stat la el acasă. Am vizitat cel mai vechi oraș atestat din Marea Britanie, am fost la universitate, ce mai, multe senzații noi într-o primăvară plină de culoare și umezeală.

Am intrat în multe librării unde am avut posibilitatea să zăbovim, am vizitat mult și cu folos, am gătit și dereticat, am refăcut atmosfera de acasă de care era nevoie.

Ei bine, în anul care ce a urmat Răzvan nu a mai venit acasă ci a plecat direct de acolo în America, unde urma să facă anul trei de facultate. Nu a fost bine că nu a trecut pe acasă înainte, pentru că ar fi suportat mai ușor traversarea oceanului și tot ce a adus ea.
Experiența americană a lăsat urme adânci în mentalul nostru și a avut un crescendo spectaculos în ceea ce privește percepția.
America e America și cred că orice muritor își dorește în viața asta să calce, măcar o dată, pe pământul făgăduinței.
Revederea a fost copleșitoare pentru toți, Luca fiind de-a dreptul extaziat de prezența fratelui mai mare.

Amintirile s-au depănat firesc, iar noi am avut urechile cât capul pentru a nu pierde nimic din rostirile lui. Am petrecut un timp numai al nostru, reverberațiile acelor amintiri fiind mai prezente ca niciodată. Dacă nu ați experimentat așa ceva, vă invit!

Ultimul an de facultate a fost unul fără prea multe necunoscute, cu mai mult studiu și cu freamătul examenelor finale și a lucrării de diplomă. Am vizitat Londra pentru a treia oară și nici vremea extrem de rece, cu temperaturi cu multe grade sub zero nu a împiedicat aproape nici un demers al nostru. Poate faptul că drumurile au fost închise datorită căderilor de zăpadă, însă noi nu suntem străini și nici înfricoșați de armatele fulgilor de nea.

După ce am plecat noi, el s-a concentrat pe examenele finale, iar rezultatele au fost cum nu se poate mai bune. Am stabilit de comun acord, că mai bine să mergem în martie, atunci având timp berechet de petrecut împreună, decât în iulie, la festivitatea de absolvire, atunci când au venit mai mulți prieteni de-ai lui.

Acum suntem împreună, ne-am adunat. Preconizăm să plecăm câteva zile prin țară, Răzvan fiind prea obosit pentru deplasări mai lungi. Din octombrie se va reîntorce la Essex, acolo unde a aplicat și acceptat pentru a face masterul.

Eu, eu sunt fericită, liniștită, bucuroasă!
Îți mulțumesc pentru toate aceste minunății pe care le-ai adus în viața mea și a celui mic.
Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut să simt cum e atunci când inima ți-e mai mare decât o pâine.
Și îți mai doresc să se întoarcă la tine toată bucuria pe care mi-ai dăruit-o tu, pentru că așa știu că vei fi fericit toată viața, atât de multă a fost!
Te respect și te iubesc, dragul meu neprețuit!

Numai mâine nu-i 10 septembrie

Publicat de Machete pe în Machete dezvoltarea vorbirii, Machete didactice Niciun comentariu

Adică ziua în care va suna clopoțelul anunțând începerea noului an școlar. Știu, vacanța trece repede, dar tot ce-i frumos se termină în scurt timp.
În aceste condiții sunt doamne de la catedră care își aranjează clasele din timp, prilej cu care am avut bucuria și plăcerea de a confecționa doi școlărei.
Ei sunt pregătiți și bucuroși să afle lucruri noi chiar dacă situația din învățământul nostru nu este prea bună. Nu peste tot.

Și nu, nu toți privesc școala ca pe o corvoadă, mai sunt și oameni care înțeleg importanța ei!